Închide
de Marcel Bartic, profesor rebelii
Vă mai amintiți cum erați la școală?
Vă mai amintiți de tricoul cu Metallica, pletele și atitudinea de rebel pe care o aveați în sala de clasă? În școala tinereților noastre, când fredonam “another brick in the wall”, încercând să supraviețuim unui sistem care nu se scuturase încă de reflexele regimului comunist? Când îndrăzneala de a pune o întrebare, de a pune sub semnul îndoielii autorii, cărțile, dogmele educaționale din anii ‘90 erau taxate imediat drept impertinență sau lipsă de bună cuviință? De câte ori nu ați auzit, poate, în dragii ani de liceu, că democrația e de vină și că generația asta s-a stricat, nu mai știe ce e aia ordine și disciplină. De câte ori n-ați râs, aproape sfidător, în fața amenințărilor cu exmatricularea sau scăderea notei la purtare?
Da, sunt convins că vă amintiți. Aproape fiecare dintre noi, cei care am crescut cu gumele Turbo și sucul la dozatoarele TEC, am trecut prin asta. Multă vreme, în viața noastră de adulți, am fost chiar mândri pentru statutul nostru de răvrătiți în fața unui sistem educațional care nu era altceva decât un malaxor uriaș în care orice urmă de creativitate sau originalitate sfârșea prin a fi strivită de conformismul și formalismul din școlile de după Revoluție. Știu, erau și profesori altfel, dar care nu făceau altceva decât să întărească ideea că ei sunt excepția, nu regula. Profesori care nu erau niciodată bine văzuți prin cancelarie și care aveau curajul să vorbească liber. Liber! Doamne, cât de însetată a fost generația asta a noastră după libertate! Să fim liberi să cerem, să gândim, să vrem, să protestăm. Să mergem în tricou acolo unde erau cravate. Să urlăm acolo unde toată lumea voia să fie liniște. Să dăm jos de pe socluri statui închipuite, mincinoase, puse acolo doar de amorțeala și teama unei societăți care a mai uitat să întrebe: de ce?
Vă amintiți, nu-i așa?
Vă recunoașteți în felul în care vă creșteți copiii, în modul în care le transmiteți să conteste tot, să nu se teamă, să critice, să contrazică, să nu se lase intimidați? Foarte bine. Exact asta trebuie să faceți. Copiii noștri nu trebuie să mai treacă prin ce am trecut noi.
Cu o singură condiție.
Să nu uităm că ei cresc liberi.
Marcați de adolescența și tinerețea noastră, avem, poate, tendința să-i învățăm că nu există limite, că pot respinge, sfida, că respectul este echivalent cu anularea oricăror reflexe de gândire independentă. Nu este așa. Atitudinea asta de rebeli era valabilă atunci. În epoca gumelor Turbo. Acum e nevoie de o altfel de răzvrătire. Una care să exprime eleganță și bună-cuviință. Empatie. Compasiune. Responsabilitate. Știți de ce? Tocmai pentru că, în lumea în care trăim, le vedem tot mai rar. Suntem înconjurați, sufocați, de mitocănie, agresivitate, urlete, kitsch și ipocrizie. Politețea și reverența în fața profesionalismului, bunului simț, a valorilor, a devenit un adevărat gest de disidență. Aproape un gest de slăbiciune, speculat fără ezitare și folosit pentru a avea ultimul cuvânt.
Obsedantul și chinuitorul ultim cuvânt.
Zilele trecute, o colegă de-a mea de la Școala Remedială de Vară îmi povestea despre unul dintre elevii ei, care a impresionat-o cu un gest pe care, poate, puțini dintre noi l-am fi observat. Orele noastre se desfășoară online. Copilul acela avea niște probleme tehnice cu calculatorul și nu putea folosi microfonul. Își scria intervențiile la oră pe chat. Dar știți cum proceda? Ridica mâna în fața camerei web, aștepta să fie numit și abia după aceea tasta răspunsul. Poate că pentru dumneavoastră nu înseamnă mare lucru. Pentru noi, profesorii, a fost un moment de fascinație, de admirație, în fața unui gest de eleganță și politețe, pe care nu l-am mai văzut până acum. Cineva, cumva, i-a spus acelui copil că a vorbi primul, tare, apăsat, grăbit, nu e cea mai potrivită cale de-a înțelege lumea în care trăiește. Cineva i-a transmis că, atunci când vrei să înveți cum să vorbești, mai întâi înveți să asculți. Să înțelegi că mai sunt și alți copii în jurul tău. Că faci parte dintr-o comunitate și că nu se rezumă totul la tine, la nevoile și dorințele tale. Ci la nevoile noastre. Dorințele noastre.
Îți mulțumesc, copile!
Nu aveai tricoul cu Metallica dar să știi că ai fi fost unul dintre cei mai admirați și respectați rebeli ai tinereților noastre.
