Patul lui Procust, titularizarea

Patul lui Procust, titularizarea

de Marcel Bartic, profesor

Șapte ani la rând am dat concursul de titularizare. Nu că pentru că aș avea cine știe ce porniri masochiste ci pentru că prin județele Iași și Neamț, pe unde eram eu pe vremea aia, nu erau posturi.

Până într-o zi când, după ce luasem un 9,80 la titularizare iar cei de la Neamț mi-au spus politicos ne pare rău, nu e nici un post disponibil, vă mai așteptăm pe la noi, m-au apucat toți dracii și-am zis, gata, până aici. Am luat harta și am zis că unde văd un post disponibil acolo mă duc. S-a nimerit să fie București dar m-aș fi dus și la Ciocârlatele dacă era nevoie.

M-am dus, m-am înscris, am luat 9,70, am obținut postul. Singura amintire notabilă a fost că stăteam în dimineața aia în curtea Liceului Lazăr (acolo s-a dat concursul) și eram maxim de intimidat de accentul de bucureștean auzit prin jurul meu. Băi, zic, ăștia par deștepți rău, cine dracu’ m-a pus să plec de pe valea Siretului, București mi-a trebuit, să vezi ce mi-o iau eu în freză, moldovean pripășit aiurea pe-aicea.

Ce să vezi, am reușit și, de atunci o poveste palpitantă care m-a dus prin cartierul Militari, Berceni apoi Pipera și tot așa.

Mă rog, asta e pe post de introducere că subiectul e altul.

Experiența mea personală este irelevantă. Reușita mea (sau insuccesul din ultimii ani) nu spune nimic despre impactul titularizării asupra sistemului de învățământ. Ca să ne lămurim, hai s-o luăm cu începutul.

La ce ne trebuie titularizare?

Pentru că e un soi de concurs care, așa cum e bine si frumos, triază candidații la un post în învățământ. Într-un fel sau altul, un concurs dintr-ăsta există mai prin toate țările lumii. Bine, prin alte părți nu cred că trebuie să aduci trei miliarde de adeverințe și să le depui online după ce stai trei ore la coadă la ușa inspectoratului.

Bun, deci cu asta suntem de acord.

Mai departe nu vom fi, am eu o presimțire.

Așa cum funcționează acum, titularizarea e o sinistră moștenire sindicalistă care a făcut foarte mult rău școlilor din România. Filtrul este acest concurs încărcat de birocrație dar care, odată promovat, îți asigură liniștea pe post până la adânci bătrâneți. Numa’ să nu arunci vreun copchil pe geam sau să dai foc la cancelarie dar și atunci se mai găsesc, dacă esti titular, circumstanțe atenuante. Nu prea poate să-ți mai facă nimeni nimic.

Să spunem totuși că e nevoie de stabilitate pe post. Ai nevoie de timp să construiești o relație cu elevii, să-i obișnuiești cu metodele tale, cu stilul tău pedagogic. În plus, e și o chestiune care ține de beneficiile contractuale. Ce entuziasm să mai ai când știi că, după an școlar, oricum vei zbura de acolo pentru că ești doar suplinitor?

Pe de altă parte, imunitatea asta aproape absolută, pe care ți-o dă titularizarea, nu e în regulă deloc. Măcar de-ar fi dublată de o evaluare serioasă la sfârșitul anului școlar, de programe de formare profesională, conversie profesională, habar n-am, ceva, orice care să te mai revigoreze pedagogic, pe zona de specialitate, de metodică. Pentru că, să recunoaștem, sunt din nefericire și profesori care n-au mai pus mâna pe-o carte din anii studenției. În timp ce avem suplinitori care iau note de zece la concurs și nu se pot titulariza, alții stau bine mersi cu un șapte, opt luat acu’ douăzeci de ani și nu mai mișcă un deget.

Sigur, nu generalizez, nu toți titularii sunt așa dar exista și altfel de cazuri. Le știți, nu vă faceți că plouă.

Sistemul ăsta de fixare pe post mai strică cu ceva. E condiționat de norma didactică. Nu vă spun, cred, vreo noutate, când dau ca exemplu profesori care au luat peste 9 la concurs dar, pentru că nu sunt ore suficiente, predau în trei, patru școli. La câțiva kilometri buni depărtare. Te termină psihic și ai senzația că nu ești nici pe jos, nici în căruță. Nu mai spun cum e să fii și diriginte într-o situație ca asta. Un management făcut inteligent intr-o școală i-ar asigura omului o catedră întreagă acolo. Cu ore de educație remedială, cluburi, școală de după școală, în sfârșit, sunt o mie de chestii pe care un profesor le poate face într-o unitate de învățământ.

Da’ îl ai full-time acolo. Altfel se integrează în echipă, altfel se leagă ideile, proiectele, relația cu copiii și părinții.

Școala, directorul, consiliul de administrație nu au nici un cuvânt de spus în repartizările astea făcute de la centru. Numa’ te trezești prin iulie că-ți bate cineva la ușă, bună ziua, am fost repartizat la dumneavoastră în baza notei de la concurs. Poate fi un profesor foarte bun sau un specimen de care nu știi cum să mai scapi după aia. Lecția deschisă a ținut-o în altă parte, habar n-ai ce-i poate capul sau cum se poartă cu copiii.

Altfel ar sta lucrurile dacă principiul descentralizării ar funcționa de-adevăratelea. Școala știe cel mai bine care-i sunt nevoile, ce profil de profesor îi trebuie, îl vezi, ai o discuție cu el, vezi dacă se potrivește cu ce faci tu acolo în școală. Sigur că o autonomie mai mare dată școlilor vine la pachet și cu o responsabilitate mai mare. Dacă n-ai făcut alegerea potrivită, răspunzi pentru asta. Măcar știe lumea pe cine să ia de gât, directore, ce-ai făcut, pe cine ne-ai adus în școală?

Cu titularizarea în forma actuală, nu răspunde nimeni. Nu știm, domne, ni l-au trimis de la inspectorat, n-avem ce să-i facem.

Doar o notă luată la un concurs nu e suficient.

Nu când trebuie să-i dai omului niște copii pe mână.

În cele din urmă, mai e și factorul psihologic.

Eu am dat șapte ani concursul de titularizare dar câți sunt dispuși să facă asta? Eu sunt moldovean încăpățânat dar, recunosc, aș fi avut altele mai bune de făcut decât să mă milogesc cu un dosar în mână pe la ușile inspectoratelor. Alții vor renunța. Și pierdem profesori buni. Un profesor care ia doi, trei ani la rând note peste 8, peste 9, și nu se titularizează, va pleca pe meleaguri mai calde profesional.

Școlile din România se confruntă cu o criză de personal didactic (bine pregătit) care abia acum începe să-și arate efectele. O să ne ia naiba în următorii ani. În condițiile în care dai cu pușca după un profesor bun de fizică, chimie sau discipline tehnice, tu, Minister, îi pui să dea ani la rândul un concurs oricum irelevant pentru ce au de făcut la clasă în loc să găsești un sistem flexibil, ofertant, care să-i motiveze cu adevărat pe oamenii ăia să vină la catedră. Să ai programe de mentorat pentru debutanți, salarizare care să încurajeze implicarea în școală, contribuția adusă la rezultatele copiilor, autonomie data școlilor în recrutarea și fidelizarea personalului didactic.

Sigur, asta ar însemna un management educațional făcut deștept nu pe bază de carnet de partid.

Mai avem de așteptat până atunci.