fbpx

Educația Punct Ro

de Marcel Bartic, profesor de istorie punct

Mare pacoste și învățământul ăsta online, fi-i-ar megabiții cui l-a mai adus pe lumea asta. Numai bătaie de cap cu el. Nu tu conexiune  emoțională cu elevii, pică netul când ți-e geometria mai dragă, Popescu stă cu camera închisă de vreo două luni iar amețenia asta de Zoom pornește câteodată doar cu un Tatăl nostru și două acatiste. Nu, domnule, asta nu e școală adevărată, e un simulacru educațional și  Purgatoriul nervilor și răbdării noastre didactice. E clar, învățarea serioasă tot în sala de clasă se face, la tablă, inspirând cu nesaț praful de cretă și împrăștiind de la catedră razele cunoașterii. La școală, ora e oră, nu se ascunde nimeni în spatele unui ecran negru făcând cine știe ce năzbâtii iar pentru cei care mișcă-n front catalogul e la îndemână, încărcat și cu piedica trasă. Păi da, asta e școala adevărată, uite așa am crescut noi și nu se mai plângea nimeni. Am învățat și am ajuns oameni, iaca, se mândrește Europa cu noi, se bat țările lumii să ne ia specialiștii. Olimpicii. Vârfurile. Intelighenția.

Mă iertați o clipă , m-a lăsat inspirația, numa un pic să mă uit pe dicționarul online de sinonime că nu-mi vine acuma cu ce să termin fraza. Doar o secundă, că-l tastez imediat, deci w.w.w  sinonime punct ro, enter și … Vai de mine. Ce fac eu aici? Caut un cuvânt pe internet. Pe care nu-l știu sau nu mi-l amintesc. De ce-l caut pe net? Pentru că e la un click distanță. De ce fac asta? Pentru că trăim într-o epocă în care informația nu mai este monopolul cuiva, al unui profesor, al unui mentor sau al unui îndrumător. Pentru că avem nevoi, reflexe și mecanisme psihice cu totul altele decât cele de acum douăzeci, treizeci sau cincizeci de ani.

Pentru că democratizarea accesului la informație a schimbat profund paradigma educației contemporane.

Să ne înțelegem. Sigur că toate astea nu anulează rolul instituțional al școlii sau al profesorilor. Nu, și, o spun din capul locului, nici o tehnologie din lume nu va reuși vreodată să o facă. Educația nu înseamnă doar informație ci și valori, atitudini, convingeri și comportamente care nu pot fi inspirate decât de cineva care știe să insufle copiilor entuziasm și pasiune pentru cunoaștere. Adică de un profesor. Pe de altă parte, sistemul nostru de învățământ este, să recunoaștem, prizonierul unei viziuni depășite, specifice mai degrabă revoluției industriale decât mileniului trei. Elevii nu sunt în prezent altceva decât materie primă pentru un angrenaj de uniformizare, cu aceleași programe școlare, planuri-cadru și standarde de evaluare valabile pentru toată lumea. Cine ține ritmul, foarte bine, cine nu, asta e, nu trebuie să fim toți învățați.

Ba trebuie. Nu trebuie să fie toți olimpici, asta e altceva. Nu trebuie să fie toți medaliați la balcaniada de matematică. Dar educați trebuie să fie. Știți de ce? Pentru că elevii de astăzi vor fi adulții de mâine. Șoferi, medici, ingineri, instalatorii sau profesori. Și, uitându-ne în oglindă, sunt sigur că veți fi de acord că nu ne dorim ca viitorul să arate la fel. Pentru asta, trebuie doar să fim mai atenți la ce, cum și de ce învață copiii noștri. Nu elevii trebuie să se adapteze la nevoile școlii ci școala la nevoile educaționale ale elevilor. Și, uite așa, ajungem la învățământul online, de care făceam vorbire ceva mai devreme.

Se cuvine să facem, mai întâi, diferența între învățământul online și educația digitală. Cel dintâi este mai degrabă un canal de comunicare, un instrument care vine în completarea lecțiilor ținute în sala de clasă sau un substitut în situații de criză, cum este cea cauzată de pandemie. N-are el, sărmanul învățământ online, nici o vină că ne-a luat pe nepregătite și că n-am știut noi să răspundem provocărilor lui. În loc să ne văicărim și să-i aruncăm în spate toate neajunsurile și neputințele noastre, am putea să-i vedem oportunitățile excepționale pe care ni le oferă. Pandemia va trece, odată și odată. Imaginați-vă că, având experiența de până acum, vom ști de acum încolo să dăm posibilitatea oricând unui elev care nu poate fi, din varii motive, prezent fizic în clasă, posibilitatea de a participa online la oră. Cum ar fi dacă, folosindu-ne de acest sistem, am putea ajunge la acei copii vulnerabili care, din cauze medicale, stau cu lunile pe acasă sau spitale făcând tratamente complicate și de care nu întreabă nimeni dacă învață sau nu ceva. Cum ar fi să gândim lecții interdisciplinare și activități educaționale la care să participe o clasă de elevi din București și una din Podu Iloaiei, județul Iași? Elevi care, în alte condiții, nu s-ar fi întâlnit niciodată. Cum ar  fi dacă am gândi, într-un program online, un program de educație remedială sau, dimpotrivă, de performanță, în care să se întâlnească profesori și elevi din toate colțurile țării?  De ce să nu putem oferi, online, ore de istoria românilor sau limba română copiilor din diaspora? Sunt sigur că fac școală bună acolo dar, oare, părinții lor nu și-ar dori să le poată oferi cineva copiilor lor cunoștințe referitoare la țara lor natală?

Educația digitală este un capitol la care va trebui să reflectăm chiar mai mult decât am făcut-o cu învățământul online. Învățarea cu ajutorul tehnologiei este o lentilă prin care conținuturile , metodele și strategiile didactice arată cu totul altfel. Spațiul educațional capătă dintr-o dată o altă dimensiune. Poți învăța de oriunde. Oricând. Aici rolul școlii este fundamental pentru că ea va trebui să asigure coerența, discernământul și consistența învățării. Gândirea critică. Profesorul devine un mediator, un facilitator al cunoașterii. Pentru asta, va trebui să ne deprindem să facem educație undeva unde nu am mai făcut până acum. În mediul online. Acolo nu mai ești “dom profesor”, cu catalogul la îndemână, încărcat și cu piedica trasă. Ești un utilizator ca oricare altul și, dacă nu vei ști tu, mai întâi, cum să faci informația accesibilă, interesantă și atractivă, ai să rămâi repede doar o pagină în istoricul unui browser. Educația digitală înseamnă o reformă profundă a programelor școlare și a planurilor-cadru, a întregii noastre filosofii educaționale. În vreme ce noi ne batem pe numărul de ore pentru română, matematică sau istorie, elevii noștri caută pe internet noțiuni de educație financiară, antreprenorială, public speaking sau educație sexuală. Nu vrem să le oferim? Nici o problemă, și le caută ei, copiii, și singuri.

Educația digitală mai înseamnă și înțelegerea mecanismelor de învățare cu ajutorul tehnologiei. Psihice, cognitive și emoționale, na, că m-am trezit vorbind ca-n manualul de psihopedagogie. Adică, noi, profesorii, va trebui să învățăm cum învață copiii ăștia ai noștri de s-au născut cu smartphone-ul în mână. Ce le atrage atenția, cum pot fi motivați să citească, cum îi deprindem cu ideea de efort și continuitate în învățare, că nu se poate nici fără astea, cum îi obișnuim să nu renunțe la primul eșec pe care îl au. Doar așa vom reuși să depășim etapa asta, a ecranelor negre, pe care le-am experimentat în acest an de pandemie. De asta ne-a fost greu. Acestea sunt cauzele pentru care învățământul online a fost un eșec până acum. Pentru că noi înșine nu avem educație digitală.

Știți ce ar însemna dacă am reuși să facem toate astea?

Am fi, poate, capabili să vedem, și în sala de clasă, ecranele negre din privirile elevilor noștri.

Și, poate, școala ar fi altceva decât este acum.

punct punct punct punct punct punct punct

Scrie un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *