Închide
Mâine de Marcel Bartic, profesor
Domnule, complicată meseria asta de părinte! Zău că, dacă ar fi fost vreo facultate cu specializarea asta, m-aș fi înscris înclusiv la locurile cu taxă, numai să învăț ce e de făcut să-mi cresc copilul cum trebuie. Cum trebuie. Da’ chiar, cum trebuie să-ți crești copilul? O fi o rețetă perfectă? O ști careva și n-am aflat eu? Mâine.
Ai senzația aia că niciodată nu e destul, nu e suficient, nimic nu e destul de bun pentru ăsta micu. Să-i oferi tot ce n-ai avut tu, să-l dai la o școală bună, să-l ferești de necazuri, să nu se lovească, să nu se îmbolnăvească, doamne, câte griji te bântuie ca părinte zi și noapte! Te sperii, te enervezi, te entuziasmezi la fiecare reușită a lui de parcă ar fi a ta și te apucă toată disperarea din lume când vezi că nu-i ies lucrurile așa cum le vrea. Serios, eu cred că, din momentul în care devii părinte, începi să trăiești două vieți în paralel. A ta și a copilului tău. Mai ales din momentul în care face primii pași într-o școală. Vai de capul și de sufletul meu! Atunci să vezi stres, durere și suferință! Cât ai luat la mate? Da’ Georgel cât a luat? Da’ de ce el a luat mai mult și tu nu? Cum, și la română ai luat mai puțin ca el? Nu se poate, facem meditații, gata, am hotărât. Imediat cum vii de la clubul de karate, termini cu ăla de spaniolă, engleză și uiguro-mongolă și-ți înveți partiturile la pian, flaut și mandolină începem și pregătirea la matematică. Nu se poate, mâine, poimâine bate bacalaureatul la ușă și nu mai avem timp. Ești deja în clasa a doua!
Eh, și uite așa trece timpul și crește, se face mare, ajunge la casa lui și-ți mai dă câte un telefon o dată la două săptămâni, că e ocupat și are niște proiecte de finalizat. Viața, ce să-i faci!
Domne, voiam să vă povestesc ceva și am uitat. M-am luat cu vorba și zău dacă îmi mai amintesc. Complicată treaba asta cu job-ul de părinte. Aici nu ai concediu, vacanțe, nimic. E fulltime, 24 din 24. Nu mai știi cum te cheamă, ce trebuia să faci, când trebuia să faci. A, gata, stai că mi-am adus aminte. Dacă vi se pare complicat să-ți crești copilul într-o lume în care parcă nimic nu e suficient de bun pentru copilul tău, dar nimic, școală, spital, parc sau legile educației, stați să vedeți cum e să fii părinte, profesor și să ai copilul elev în școala în care predai.
Acolo să vedeți dileme care dau cu tine de toți pereții.
Potrivit unor studii științifice care nu există decât în capul meu pentru că le-am inventat acum câteva secunde, sunt patru niveluri existențiale în ceea ce privește trăirile pe care le experimentează un părinte care e și profesor în școala în care învață și propriul copil.
Prima e aia în care nu vrei să te faci de râs. Tu, firește, pentru că e vorba despre tine ca părinte, despre imaginea ta, prestigiul și orgoliul tău. Al tău, în primul rând. Copilul trebuie să fie bun. Adică nu bun. Cel mai bun. Din clasă, din școală și din cele șapte universuri paralele. Cât ai luat la istorie? Zece. Cum? N-ai luat zece cu felicitări? Ferească dumnezeu, e sfârșitul lumii, apocalipsa, vine asteroidul, nu se poate așa ceva, o să mă vorbească lumea-n cancelarie că nu te învăț istorie, hal de profesor, are pretenții de la elevii lui dar nu-și învață propriul copil, nu se poate așa ceva. Pune mâna și repetă lecțiile alea că nu mai ieși afară patru catralioane de miliarde de ani și te scot din testament. Anul ăsta trebuie să iei primul loc la olimpiada mondială de istorie.
A doua e aia în care îți faci griji să nu pățească ceva. Ești în fiecare pauză la el la clasă, îl întrebi dacă a mâncat, dacă a băut apă, dacă îi este frig, dacă îi este cald, dacă îi este cald, de ce îi este cald, aoleu, ai febră, ești cumva bolnav, stai liniștit, vorbesc eu cu diriginta, te duc acasă, mergem la medic, facem operație pe cord și ai să fii bine, ai să vezi. Dacă nu operație, măcar un paracetamol, o sun acum pe asistentă, fii atent că nu-mi răspunde, este inadmisibil, ăsta e învățământul românesc, de aia nu progresăm noi, nu ne mai facem bine, băi, dacă nici pentru copilul unui profesor nu se poate, e clar.
A treia e aia în care nu vrei să dai impresia că-l favorizezi. Da, tot despre tine e vorba. Despre corectitudinea ta, imaginea ta de Robespierre, de proverbiala ta exigență care nu tolerează nici o greșeală a copilului, doamne-ferește să ți se ducă buhul că-i ții partea, că are pile în cancelarie, să creadă vreun profesor că intervii pentru el. Te oprește diriginta pe hol să-ți spună ceva despre el? Doamnă, nici nu discut, scădeți-i nota la purtare, puneți-i patru, dați-i două palme, puneți-l în genunchi pe coji de nuci c-așa am crescut eu și, uite, am ajuns om în toată firea. Dom’ profesor, stai, bre, voiam să-ți spun că și-a uitat echipamentul de sport în vestiar, să meargă să și-l ia. Da? Iau imediat legătura cu profesorul de sport, nu se poate așa ceva, să-l învețe disciplină, eu nu sunt aici să-i iau lui rucsacul, se înșeală dacă are impresia că are servitori aicea, inadmisibil, eu munceam la câmp când eram de vârsta lui și el nu e în stare să-și ia rucsacul? Mâine.
A patra, conform studiilor științifice despre care v-am spus că le-am inventat și repet ca să nu uitați, e aia în care lași copilul să fie copil. E aia în care înțelegi că e vorba despre el, nu despre tine. Situația aia în care în care când simți că are nevoie de un tată, de o mamă, de un prieten, ești acolo lângă el și-l iei în brațe și-i spui, lasă, nu-i nimic. Trece. Cât ai luat la matematică? Șase? Așa și? Eu am luat cinci când eram de vârsta ta. Aș fi ipocrit să-ți țin eu ție teorie. Naiba s-o ia de matematică, ajungem acasă diseară și vedem cum o scoatem la capăt. A patra e aia în care îți spune profesorul de serviciu că s-a julit în genunchi într-o pauză și tu întrebi, e ok? Bine. Dacă n-a venit la mine să se plângă înseamnă că se descurcă. Dacă are nevoie de ajutor, îmi va spune, dacă nu, înseamnă că nu vrea să râdă colegii de el că e papă-lapte.. A patra e aia în care îi arăți că ai încredere în el. Tati, cum a fost azi? Fiule, nu prea bine, am luat un patru la procesele verbale de la Consiliul Profesoral și cred că rămân corigent la scris condica. Tu? Păi, nici eu. Am sfeclit-o la geografie. Lasă. Mâine va fi mai bine. Da? Da. Sunt sigur. Ai să vezi. Mâine.
A patra e aia în care îi spui te iubesc, micule. Hai acasă.
Mâine va fi mai bine.
Dacă ai ajuns aici, citește și următoarea poveste:
„Iubire, bem și noi o cafea astăzi? Undeva, unde să fie liniște. Ce spui?”
