„Iubire, bem și noi o cafea astăzi? Undeva, unde să fie liniște. Ce spui?”

de Marcel Bartic, profesor

A simțit că-i fuge pământul de sub picioare când a citit mesajul. Nu era o vorbă aruncată pe stradă de vreun ciudat sau vreo gașcă de tineri impertinenți de pe la coltul blocului. Era de la colegul ei. Scris în cancelarie. S-a așezat sfârșită pe un scaun, întrebându-se dacă sentimentul care o încerca în clipa aia era greață,  rușine sau furie. 

Idiotule. Idiotule. Idiotule.

Manuela era în primul ei an de profesorat. A dat examenul de titularizare în vară dar, cum în județul ei nu mai erau decât două posturi titularizabile și alea luate la pretransfer, a trebuit să se mulțumească cu o suplinire undeva la țară, la vreo douăzeci de kilometri de casă. Ei, lasă,  că n-oi muri eu, și-a spus. Toată lumea a început la fel. Până la urmă,  așa înveți să fii profesor bun. Nu când le ai pe toate la nas și copii din familii cu tot ce le trebuie. Nu. Profesor bun ești când reușești să-l faci și pe Georgel care stă la marginea satului să înțeleagă ce sunt alea fracții. Hai, că m-oi descurca eu.

Manuela venea dintr-o familie cu tradiție în învățământ. Tatăl ei fusese profesor de matematică și inspector, mama ei profesoară de fizică. Și acum își mai amintea că,  în vacanțe, ea rezolva integrale în vreme ce prietenii eu ieșeau în oraș. Dar nu-i pare rău. A luat licența cu zece. Mare bucurie a fost la ei în casă atunci! Taică-său, care nu era el foarte afectuos de obicei, a luat-o în brațe și i-a spus: bravo, fato! Eram sigur că ai să reușești!

A fost tare mândră de ea. Tare, tare mândră. 

Acum preda matematica în satul acela pierdut printre dealurile Vrancei. Naveta îi cam dădea bătăi de cap că microbuzul ăla venea când avea el chef și se mai întâmpla să întârzie. Îi era cumplit de rușine că i se întâmpla asta. I-a și spus directoarei iar ea a înțeles. I-a zis, fată,  doar să anunți pe grup când se întâmplă,  să nu stea copiii nesupravegheați. Ei, doamne, doar nu o sa fie zilnic, a spus ea. Doar când prindem aglomerație dar sper să nu se întâmple foarte des. Bani de mașină chiar n-am acum.

Într-o dimineață, pe când microbuzul era prins în coloană la trecerea cu calea ferată,  și-a dat seama că nu ajunge la timp și atunci a trimis un mesaj pe grupul profesorilor. Vă rog tare mult să mă iertați,  cred că întârzii, vă rog, mă poate cineva înlocui la clasa a V-a?

„Cum să nu, iubire! Intru eu. Stai fără grijă.”

A rămas surprinsă. Răspunsul i-a venit prin mesaj personal, nu pe grup. Nu identifica numărul pentru că nu apucase să-l ia până atunci decât pe-al directoarei și pe cel al unei învățătoare, cu care se împrietenise în primele zile. Nu și-a dat seama de ce dar s-a simțit… aiurea.

„Iubire?”

Și-a dat seama cine era abia când a intrat în clasă. Era profesorul de chimie. Îi zâmbea exagerat de politicos, măsurând-o din cap până în picioare ca și cum… ca și cum ar fi fost o bucată de carne. 

În fine, poate i s-a părut. Poate așa o fi omul, dă-l încolo, o avea un limbaj de ăsta mai colorat, na, unii cred că sunt mai interesanți așa. Deși… totuși. Parcă într-o școală ar trebui să… În fine. Poate i s-a părut. 

În altă zi, venea de la clasa a VIII-a cu un teanc mare de caiete de teme. Urma să aibă o fereastră și voia să le corecteze. Ajunsă în fața cancelariei, a zăbovit câteva secunde că nu reușea să deschidă ușa. Într-o mână avea geanta, în cealaltă caietele. Cât se chinuia să le mute dintr-o parte în alta, a simțit cum cineva o cuprinde ușor de mijloc și-i spune, vai de mine, iubire, dar lasă-mă să te ajut! S-a întors și atunci l-a văzut. Era tot el. Profesorul de chimie. Îi zâmbea libidinos, având aceeași privire care parcă îi măsura fiecare milimetru din corp. Atunci a simțit o repulsie pe care efectiv nu si-a putut-o stăpâni. 

Domnule, ia mâna de pe mine. Mă descurc. Chiar mă descurc, mulțumesc,  n-am nevoie de ajutor. 

Iubire, dar ce te-ai supărat așa? Doar voiam să te ajut. Te-am văzut așa singurică, cu teancul ăla… Nu, mulțumesc. Dragă, dar ești cam al dracului mi se pare mie. Și e păcat, că,  uite, ești în primul an și ai nevoie de cineva să te învețe cum stau lucrurile în școala asta. Iar eu îi știu pe toți. Directori, inspectori. Tot ce vrei. Am prieteni mulți. N-ai idee câte pot eu să rezolv!

Lasă, cred că am să mă descurc și singură, i-a spus.

De atunci, a început să-l evite. Îi dădea o senzație de disconfort total când îl vedea. De câteva ori, s-a întâmplat să treacă pe lângă el și profesorul de sport, amicul lui cel mai bun, și i s-a părut că era ca și cum vorbeau despre ea. O măsurau amândoi din cap până în picioare, uitându-se unul la celălalt cu subînțeles și,  după ce trecea de ei, îi auzea râzând înfundat.

Ar fi vrut sa-i spună cuiva. Dar cui? Ce să-i spună? Să  i se răspundă că poate e ea nebună? Că nu știe de glumă? Oare totul nu era decât o glumă? Simțea rușine,  furie, indignare.

Teamă. 

Teamă pentru că efectiv începuse să creadă că îi poate face probleme.

În dimineața aceea, a primit un nou mesaj. Tot de la el. Direct. 

„Iubire! Bem și Noi o cafea astăzi? Undeva, unde să fie liniște. Am înțeles că vrei continuitate la noi în școală de la anul. Eu sunt în consiliul de administrație. Depind foarte multe de răspunsul tău. Ce spui?” 

Aproape ca i-a venit rău. S-a așezat pe scaun și   pentru câteva clipe, a luat-o cu amețeală. 

Idiotule. 

A fost singurul cuvânt care i-a venit în minte. Idiot agramat în călduri! Ce mama dracului caută unul ca ăsta într-o școală? Cum adică depind de el? Adică da, continuitățile astea trebuie discutate în consiliul de administrație. Doamne! Nu pot să cred. Nu pot. Să cred.

Ce naiba să fac? Ce să fac?

Și atunci… S-a hotărât. Asta e. N-am încotro. Nu pot altfel. Trebuie. 

I-a răspuns. 

Dragule, uite, poate că nu e o idee atât de rea. Zici că mă poți ajuta cu continuitățile astea?

A, nu că te pot ajuta, eu le hotărăsc! Ti-am zis doar,  îi știu pe toți,  directori, inspectori, sunt în școala asta de zece ani, eu tai, eu spânzur. Îți garantez!

Mesajele veneau precipitat, unul după altul, pline de promisiuni și aroganțe înșirate grăbit și cu greșeli gramaticale.

Da, dar nu directoarea e aia care decide sau cum se procedează, că nu mă pricep.

Ce directoare, nici o directoare, aia e proastă rău, habar n-are de ea, ti-am zis, pe mine mă întreabă când dă de greu. Noi, în consiliu hotărâm iar eu sunt mama lor și tata lor. Sunt amic cu primarul, nu mișcă asta un deget fără să-mi ceara părerea. Serios, poți să întrebi pe cine vrei. Da? Da, absolut!

Perfect. Atunci, uite, hai să ne vedem mâine,  după ore, în laboratorul de biologie să discutăm.

Sigur că da, mâine ne vedem, rezolv eu tot, nu-ți face griji.

A doua zi, profesorul de chimie intra în școală fercheș tot, cu părul înecat în gel și trăsnind a parfum pe o rază de zece metri pătrați. Părea sigur pe el și nerăbdător. Toată ziua și-a făcut de treabă pe lângă Manuela, zâmbindu-i secretos și aruncându-i tot felul de ocheade indiscrete. Abia aștept sa ne vedem, i-a șoptit intr-o pauză, când a trecut pe lângă ea. Ai să vezi cine sunt eu. Ai să vezi ce pot eu, îi spunea, aranjându-și tacticos ceasul scump. Ne vedem mai târziu! 

Și i-a făcut șmecher din ochi.

Pe la 3 se făcuse liniște în școală. Plecaseră toți profesorii și copii. Se mai auzea doar mopul Mariei care făcea curat într-o clasă. Profesorul a ieșit din cancelarie unde, chipurile, completa condica, și s-a îndreptat grăbit spre laboratorul de biologie. A urcat scările la etajul unu, s-a oprit mai întâi în fața unei oglinzi, și-a verificat satisfăcut freza, după care, din trei pași, s-a înființat în fața ușii. A deschis-o ușor și a întrebat: ești aici, iubire? Am ajuns!

În secunda aceea, zâmbetul I s-a contractat într-o grimasa exprimând o surpriză absolută. 

Și eu, Fănele. Și eu am ajuns, iubire, i-a răspuns directoarea.

Ia zi tu, am înțeles că ești prieten cu primarul…