Viki Dumitrache: „În cultura noastră, oamenii nu au educația statului în gândire, a introspecției, nici măcar a rugăciunii în cuvinte proprii“

Viki Dumitrache e psiholog clinician principal și psihoterapeut. E atentă la sine și la ceilalți dintotdeauna. Era firesc să aleagă calea asta. Empatică, directă, extrem de inovativă, Viki este și una dintre cele mai generoase ființe pe care mi-a fost dat să le întâlnesc. Fiindcă pentru ea în centrul universului este omul.

Ce-ai vrut tu când te-ai dus la psihologie, ce-ai vrut tu de la tine, cu tine?

M-am dus la facultatea de psihologie pentru că am citit un articol într-un ziar care vorbea de reabilitarea psihologiei după revoluția din ’89. Mi-am dat seama că nu făcusem în liceu psihologie și că nu știam nimic teoretic despre, dar am simțit că mi s-ar potrivi bazându-mă pe faptul că niciuna dintre celelalte facultăți nu mi se potrivea. Nu cunoșteam niciun psiholog, nici pe altcineva care să fie student. M-am dus cu nebunia lui „fie ce-o fi”.

Cum a fost facultatea? Cum ai fost tu când ai absolvit-o?

Unele cursuri au fost fascinante, altele seci, iar altele pe alături. M-am îndrăgostit de termenii psihologiei generale, de senzații, percepții, procese psihice. Aveam două vecine (filoloage ambele) la care mergeam când veneam acasă și le ceream să mă îngăduie că vreau să le explic și lor ce învățăm. Le-am intoxicat cu cursurile mele.

Toate cursurile care mi-au plăcut sau pe care le-am găsit interesante le-am devorat. Tot ce nu mi-a plăcut sau conținuturile pe care nu le-am respectat intelectual le-am memorat mecanic sau am copiat. Se copia pe brânci. Cred că am copiat extrem de puțin față de alții sau așa mi-a rămas mie în percepție. Am picat licența la fundamente, mi-au dat un subiect de 5 puncte care se chema așa (n-o să uit vreodată): „Abordarea nomotetică, idiotetică și idiografică a personalității”. Am picat, am făcut depresie trei săptămâni, apoi mi-am revenit cu greu și a doua oară am luat. Am plâns când mi-am ținut diploma în mână.

Și… să muncim, că școală avem. Ți-a fost frică să practici, ți-a fost frică de oameni, de tine? Să lucrezi cu sufletul omului e o treabă foarte grea, dacă nu cumva cea mai grea.

Nu mi-a fost frică să practic, veneam de la catedră, eram obișnuită cu copiii. Dintotdeauna am fost un observator bun. De mică îmi petreceam ore întregi studiind peștii în acvariu, un gândac sau furnicile, oamenii și mai ales fizionomia lor. M-au fascinat dintotdeauna fizionomiile oamenilor. Știu să văd, știu să ascult.

Cum adică veneai de la catedră? Ai fost profesoară?

Am predat psihologie la liceu și ore de limba engleză la o școală generală. Mi-au fost foarte dragi copiii, să-i privesc pe toți deodată sau pe fiecare individual. Mi-a fost ușor să fiu profesoară pentru că mi-am setat relația cu fiecare clasă de la prima oră. Copiii unei clase, când te primesc pentru prima oară, îți dau toate șansele din lume să le fii profesor.

Se face liniște când intri, se ridică în picioare și apoi e o curiozitate în zecile de ochi care te învăluie de care un profesor trebuie să se folosească în interesul clasei. În primele cinci minute când intri în clasă pentru prima oară ca profesor se stabilește destinul relației profesor–elevi. Mersul, catalogul la subraț, felul în care te oprești cu un surâs mic și-i iubești din ochi pe toți, gălăgia care se stinge sub privirea profesorului și vocea lui fac scăpăriciul, atunci e primul feedback reciproc. Dacă proful are charismă și aură care transmite „Sunt bucuros să fiu aici, sunteți copii și vă iubesc”, copilul dă mereu un răspuns de acceptare și de plăcere la prima vedere. Copiii trebuie priviți elocvent, cu simpatie, cu încredere, cu mărinimie, cu complicitatea că „Noi vom fi OK împreună”.

Copiii stau pe nerăsuflate primele câteva minute când intri și îți dau voie să îi cucerești. Nu e nevoie de mare lucru pentru asta, ci de deschidere în fața lor și de respect în general față de toți copiii lumii.

Le spuneam prima că am emoții și să mă scuze dacă se vor vedea emoțiile și le explicam că emoțiile mele se datorează dorinței mele că eu să le plac, să fiu plăcută de ei. Asta întotdeauna îi îmblânzește pe copii.

Apoi, le spuneam că avem o misiune împreună, să facem să învețe fiecare cât poate și cât îi trebuie din materie. „Eu sunt între manual și voi, sunt cea care trebuie să vă facă manualul plăcut și să vi-l predea, adică să vă ajute să înțelegeți, memorați și știți fiecare cum puteți, plus străduința de a putea din ce în ce mai mult și mai bine.“ Întotdeauna, primele cinci minute sunt hotărâtoare și ceea ce se întâmplă apoi reprezintă prelungirea acelor cinci minute.

Le vorbeam des copiilor despre mine ca profesor. Să îi rog să nu mă confunde cu materia. Să le reamintesc că eram plătită să le predau, nu să ne jucăm. Să îi rog să lase foiala, că zgomotul de fond mă obligă să vorbesc din ce în ce mai tare. Să îi reperez pe cei care deranjau și să mă adresez lor blând, dar ferm, să îi rog să facă eforturi să stea la oră. Nu am jignit niciodată vreun copil, am ridicat tonul de multe ori, dar ferm și autoritar și fără agresivitate. Uneori dacă ridicam vocea îmi ceream și scuze că fac asta și spuneam că sunt doar un om care încearcă să-și facă treaba. Le explicam că eram la a 6-a oră și că avusesem alte 5 ore înainte și că obosisem. Am lucrat pe grupe diferențiat mereu, fără să-mi fie greu. Avansați (2-5 copii), mediocri (70% din clasă) și slabi (5-7 copii). Aceste grupe au fost corect formate în discuții cu dirigintele lor, cu părinții, explicându-le avantajele de a fi în grupa potrivită. Am avut mereu grijă să nu fie vreun copil pus într-o grupă inferioară și să sufere, am avut grijă să îi fac să-și conștientizeze nivelul. Evident erau fluctuații de la o grupă la alta: mediocri care treceau la avansați, invers, sau de la slabi la mediocri și tot așa.

Râdeam împreună, tăceam împreună, predam împreună, doar că autoritatea era mereu la mine și o foloseam când era nevoie. M-am străduit să fiu corectă cu copiii și iubitoare, având grijă să „nu mi se suie copiii în cap” și să țin orele cât să fie și frumoase, și interesante. Am rămas în relații de mare respect și prietenie cu foștii elevi. Unii m-au căutat după, să vină la cabinet să facă ședințe special cu mine.

Am căutat să fiu corectă la note, niciodată nu am reflectat într-o notă comportamentul elevului (adică să-l penalizez că e obraznic). Am dat note mari pentru învățare și efort, am încurajat copiii prin note. Nu i-am descurajat niciodată prin notare. Unui elev de 5, dacă avea un avânt la o oră și dădea răspunsuri curajoase în care jumătate știa, jumătate greșea, i-am dat un 8 sau un 9, chiar dacă răspunsul era de 6, eu adăugam la notă efortul și participarea benevolă. Am avut grijă să explic puterea pozitivă a unei note mărite copiilor care învățau foarte bine, să nu se simtă nedrept concurați de ceilalți, în sensul în care le spuneam că aceeași notă la doi elevi diferiți ar fi putut avea sensuri diferite. Copilului premiant, orgolios, dacă îi explici că și un coleg slab poate lua un 10 ca și el, iar asta nu e o nedreptate față de el, înțelege.

De asemenea, copiilor aflați în situația de corigență le ceream un minimum minimorum: de obicei, să învețe câteva propoziții simple, dar consistente, ca să-și ia 5-ul. Le dădeam posibilitatea de a trece onorabil clasa, fără să îi umilesc.

Pentru că manualul de psihologie era (și cred că încă este) foarte stufos și prea complex, am căutat să simplific noțiunile, să le fac pe înțelesul lor. Îmi amintesc că la lecția despre „voință” le-am dat un test cu cerință „Povestiți un exemplu din viața personală în care prin voință ați realizat ceva bun, explicând cum v-a funcționat voința ajutându-vă”, test la care cea mai mică notă a fost 8. Le-a plăcut foarte mult să facă așa o lucrare.

Mi-a plăcut fiecare zi în care am fost profesoară, mi-a displăcut pedagogia tradițională, cu profesori autoritari în sensul sever și critici, care nu iubesc decât elevii buni și-i detestă sau îi urăsc pe ceilalți. Găsesc asta prostie cruntă și bolnăvicioasă social. Multe aspecte m-au mâhnit și deranjat în tot sistemul școlar, ceea ce mi-a plăcut mult a fost contactul direct cu fiecare copil în parte. Nimic din ceea ce e în neregulă în școlaritate nu se datorează copiilor, ci doar adulților.

Să vă dau o pildă. Dacă pui un răsad și nu se dezvoltă, nu te înfurii pe el. Cauți să vezi dacă are apă, lumină, soare. Dezvoltarea problematică a plantei nu o atribuim prostiei plantei, ci condițiilor în care planta crește. Înlocuiți acum cuvântul plantă cu copil și veți înțelege ce vreau să zic.

Primul copil care a ajuns la tine…

A fost un copil de 9 ani, R. Marin, aflat în plasament la o asistentă maternală. Îl bătuseră niște copii pe terenul de joacă. Mi-am notat frenetic tot ce observam (gesturi, grimase, răspunsurile copilului), i-am citit dosarul și ancheta socială. Apoi am căutat să citesc despre violența domestică. În general, eu am citit și studiat în jurul cazurilor.

Când ai descătușat inovația în terapie? Sau n-a fost nevoie, c-a umblat liberă de la-nceput?

Inovativă am fost dintotdeauna, așa că doar mi-am manifestat-o în lucru. Eram serioasă, studiam cazul în lucru și îi dădeam târcoale căutând „un ceva” al cazului. Un amănunt specific, o chichiță. Îmi amintesc de un copil de 7-8 ani, aflat tot la asistent maternal – manifesta opoziție și rezistență la acomodarea în casa asistentei și pretindea că e cățel. Asistenta nu era foarte comunicativă și nu avea tact, iar copilul o testa și verifica granițele. A văzut că obține reacții când pretindea că e cățel și cu cât asistenta maternală se impacienta mai mult, cu atât mai mult îi dădea putere. A venit cu el la cabinet, copilul lătra, își lega un cordon tot timpul de gât, se tăvălea pe sub masă, imita întocmai un cățel. Eu i-am făcut jocul și l-am luat în serios. I-am recomandat asistentei să-l trateze ca pe un cățel și să-l culce pe balcon, legat cu șnurul de picior. Scontam că va cere dezlegarea, așa cum s-a și întâmplat. O pregătisem pe asistenta maternală de abordarea cazului.

Vorbește-mi, te rog, despre experiența ta de psiholog la Protecția Copilului.

Am mult prea multe lucruri de spus. Când am început să lucrez acolo, eram inocentă și naivă. Când am văzut teancurile de dosare pe care scria „SIDA, copil dat în adopție, monitorizare” sau „violență domestică, abandon, tată în penitenciar, mama bolnavă de cancer, sunt 8 frați, toți plasați”, m-am îngrozit. Așa erau dosarele cu lista de „caracteristici” pe ele. Multe dosare. În trei luni s-a dus inocența mea, am devenit gravă, speriată și dornică să fac și eu ceva bun.

La vreun an după ce lucram deja acolo, directorul m-a trimis să fac evaluări la comisia pentru evaluarea copilului cu deficiențe. Nu am rezistat decât de patru ori să mă duc. Am văzut copii cu hidrocefalie, cu găuri în cap, care se târau pe burtă, muți, retardați, cu cancer… mi s-a făcut rău și i-am zis directorului că nu mă mai duc la comisise sau îmi dau demisia. Știi cum erau ochii acelor copii?! O prăpastie de suferință. Un hău negru. Acelor copii le datorez empatia cu care am învățat să mă sigilez energetic, ca să nu mă identific.

Mi-a folosit ulterior în toate cazurile, inclusiv în experiența de doi ani în azilul de bătrâni, empatia mea rezistentă la orice.

Am văzut atât de multe violuri și abuzuri… În ultimii ani, mă specializasem pe tutelă, evaluări asistate la procuratură și evaluări de victime de abuzuri pentru poliție. Evaluare-consiliere-raport. După cinci ani de muncă pe brânci, am început să-mi doresc să plec de acolo, am plecat abia după 9 ani și jumătate.

Stai, că n-aș vrea să trecem peste experiența la azilul de bătrâni.  

Am ajuns să lucrez cu bătrânii prin 2002, la doi ani după ce eram angajată la D.G.A.S.P.C. și, pentru că dezertasem din comisia de evaluare a copilului cu dizabilități, m-am simțit datoare să mă ofer voluntară. Directorul nostru, într-o ședință, a întrebat care dintre noi ar fi dispus să meargă la azil, să facă evaluări bătrânilor. Și eu am ridicat mâna.

Timp de doi ani, m-am dus în fiecare miercuri. Erau câteva sute (parcă 250) de batrâni în azil și deseori aveau nevoie de evaluare clinică pentru psihiatrie. Când am ajuns prima oară acolo, am aflat că azilul tocmai se îmbogățise cu o maică medic care voia să schimbe managementul cazurilor din punctul de vedere al asistării lor medicale. Până la maică veniseră din când în când câțiva medici care vedeau pe bada rulantă bătrânii și prescriau supramedicație din exces de zel și din lipsă de timp acordat personalizat fiecărui asistat de acolo.

Am aflat că erau de evaluat pentru psihiatrie cam jumătate dintre bătrâni. Știu că-n prima zi când am ajuns acolo am făcut o primă discuție cu maica doctor de vreo două ore, o discuție plăcută în care ne-am împrietenit vorbind amestecat de viețile noastre personale, dar și de modalitatea de lucru, de vocație și de obstacolele pe care le întâmpinăm. Mi-am făcut curaj și i-am propus maicii să rămână la o primă evaluare. Curioasă, dar bucuroasă, a acceptat și a adus o bătrână.

Am primit bătrâna, m-am prezentat, mi-am ajustat vocea vorbind tare, să audă, am încetinit ritmul de pronunțare a cuvintelor, așteptând să văd dacă înțelege întrebările mele și dacă cooperează la interviu. Am procedat prin a face anamneză notându-mi rezultate, punând întrebări despre multe aspecte: ce o doare, cum e în cameră, ce medicație ia, de când e în azil, dacă asistentele o respectă, dacă s-a acomodat cu internarea în azil. Apoi, ne-am dus în trecut și am explorat fosta viață, familia, condițiile în care a fost adusă, și aici au venit lacrimile. Mă opream, să îi dau timp de plâns, mai spuneam ceva consolator, amestecam procedura de evaluare clinică cu consilierea și suportul psihologic. La final, îmi amintesc că am pus diagnosticul de „personalitate organică”, depresie pe fond de inadaptare (nu-și procesase suficient trauma pierderii casei și a abandonului din partea copiilor, se așteptase să fie luată acasă la unul dintre copii și să o îngrijească până la moarte, așa cum se făcea cândva). Prezenta de asemenea deterioare cognitivă, scădere a memoriei de scurtă durată,și se vedeau semnele de demență senilă sau Alzheimer. În ziua respectivă, am reușit să văd doi bătrâni, lucru care m-a sleit. În următoarele zile de miercuri, am început să văd cu consecvență între trei și șase bătrâni, care mă obligau să citesc în DSM partea de diagnostic clinic pe care nu-l stăpâneam bine. Ideea e că am considerat o mare oportunitate să înot într-o mare de aspecte clinice și că am învățat cu nesaț și cu conștiinciozitate. Am citit și studiat cu curaj în jurul cazurilor de retard, oligofrenie, schizofrenii, deteriorări organice, depresii, somatizări etc. Știi, când înveți pentru că vrei și fără să dai socoteală, adică să NU te aștepte un exemen și note, înveți extraordinar de bine. Sau cel puțin așa e la mine. După doi ani, obosisem și m-am rugat de director să angajeze psiholog acolo, că nu mai puteam și poate și pentru că nu mai aveam nimic de învățat din acel registru de manifestări. Poate părea dur, dar așa am funcționat mereu: când mă duc spre cineva mă duc în conexiune, cu deschidere și bunăvoință, și, când apare o suprasaturație sau când se impune un final, recunosc momentul și o fac fără ezitare. Mă leg de oameni, dar nu în sensul de a nu putea rupe o obișnuință.

Încă lucrez cu bătrâni la cazurile care vin pentru evaluare în vederea comisiei de handicap, am cam cincizeci de bătrâni care vin anual la evaluare la mine, toate cazuri disperate din punctul de vedere al suferinței lor și a familiei. Experiența din azilul de bătrâni mi-a folosit pe viață în abordarea empatică a persoanelor în vârstă, afectate de boli.

De ce crezi tu că Protecţia Copilului nu are suficientă putere, Viki? De ce nu-i vede, de ce nu-i ajută pe atât de mulții copii care au nevoie de ajutor? Nu are instrumentele necesare pentru a-i ajuta, nu are inițiativă, ambele?

Protecția copilului se implică cât poate, în măsura resurselor. Țin minte, la o ședință cu Consiliul județean (care mi-a băgat pe gât să scriu un proiect, pe care l-am și onorat, adică făcut/scris) ni s-a spus că 20% din populația Ialomiței era sub o formă de protecție. În primul rând, nu sunt bani și în al doilea rând, datorită stării de anomie.

Cum ai luptat tu cu sistemul, în interiorul sistemului fiind? A, și de ce ai plecat din el?

Am încercat să cer reguli și măsuri care să-mi eficientizeze munca. În ultimii ani, îmi veneau două-trei adrese de la judecătorie pe săptămână și eram obligată să mă duc eu acasă la oamenii ăia, dacă ei refuzau să vină la cabinet. M-a revoltat mereu faptul că la vremea aia (nu știu cum e azi), dacă chemai un om pentru care există o plângere și omul refuza, trebuia să mă duc eu pe coclauri, să îl evaluez. Am evaluat schizofreni acasă la ei, în sate. Am consiliat o fată acasă la ea, că i se spânzurase tatăl. Mama îi era intrată într-o sectă demult. Am fost la romi în bordeie, unde se făcea foc înăuntru și erau toți negri de la fum. M-am ocupat cu consilierea tuturor copiilor cu HIV din județ într-un timp (colateral muncii de cabinet, bineînțeles). Am 14 agende mari, ticsite de cazuri. Plus câteva sute de rapoarte, poate o mie. Am evaluat aproape 8000 de persoane în zece ani de muncă acolo (copii și părinți). În ultimii cinci ani, am fost șef serviciu la consiliere psihologică, având vreo 20 de oameni în subordine, cu care m-am înțeles impecabil. Nu am jignit pe cineva și nu mi s-a întâmplat să nu soluționez vreun conflict de echipă. Mi-a fost ușor să fiu șefa unor oameni pe care i-am respectat și condus cu autoritate. Dacă se comunică clar, deschis și cu respect, treaba merge ca unsă.

Care crede societatea că e rostul psihologului, dar al psihoterapeutului? Fac oamenii diferența?

Nu-mi place să generalizez, dar voi încerca să vorbesc aproximativ. Mulți nu fac deosebirea dintre cele două competențe. Foarte mulți oameni au așteptări nerealiste. Psihologul în primul rând trebuie să își definească poziția celui care-l solicită.

Sunt oamenii deschiși către psihoterapie în mod declarativ, dar când e vorba să se implice devin dintr-odată rezervați, chiar rezistenți?

Cam da. Dar e normal să fie așa oamenii când pricep că psihoterapia nu numai că presupune să se dezvăluie, dar trebuie să înceteze să se mintă. În cultura noastră, oamenii nu au educația statului în gândire, a introspecției, nici măcar a rugăciunii în cuvinte proprii. Preoții care încurajează omul să citească la nevoie „Acatistul Maicii Domnului” încurajează mantrarea rugăciunilor, în loc să îi ajute pe oameni să se roage cu cuvintele lor. Am constatat că 90% dintre oamenii cu care am lucrat au alergie la propria lor intimitate psihologică. Le e groază să stea să se analizeze, că îi apucă disperarea.

Când ajung copiii la terapie? Cât de grave trebuie să fie problemele lor, pentru ca părinții să consulte un specialist? Bine, îmi imaginez că sunt și părinți care-i aduc pentru că au plâns de două ori într-o zi, dar trebuie să fie cazuri rare.

Cei mai mulți copii care vin sunt cei de 7-8 ani și cei de 11-12 ani. Clasa a întâi și a cincea. Când copilul nu face față școlii, atunci îl aduce părintele.

De câte ori i se face programare unui copil, chem mai întâi părinții, să vorbesc despre copil. Unii nu vor, se scuză că sunt ocupați. Pe unii îi aduce mama, iar tata nu știe. Alții zic „Vi-l aduc să vedeți dacă e ceva în neregulă cu el”, pe principiul „Dacă are copilul ceva, psihologul va vedea și-mi va spune”.

Cât de greu înțeleg părinții că ei au un rol hotărâtor în ce privește situația emoțională a copiilor lor? Mă gândesc că auzi des „Doamnă, nu știu ce să mă mai fac cu el/ea“, de parcă părintele n-ar avea niciun amestec, de parcă i s-ar fi stricat un obiect elecrocasnic.

Când discut cu părinții despre un copil și întreb cum e cu autoritatea în familie, mama se plânge că soacra îl alintă, că tatăl e mai dur ca ea. Reiese că adulții nu se înțeleg de la probleme de-ale lor și că tratează și copilul diferit. Sub o afirmație „Soacră-mea alintă copilul, deși eu îi spun cum să facem” e lipsa de autoritate noră-soacră, tratarea nurorii fără respect, neînțelegere, lipsa de comunicare. În foarte multe cazuri, tatăl nu vine, ci refuză și consideră că venitul la psiholog e moft.

Cât de înrădăcinat este misoginismul în societatea noastră, Viki? Și mă gândesc la femeia gătește, femeia spală, femeia face curat, femeia face cumpărături, femeia are grijă de copii din toate punctele de vedere, femeia este bătută, femeia este omorâtă, dacă nu corespunde așteptărilor bărbatului. Știi, România e mare, multă, iar pe cea mai multă noi n-o cunoaștem, o mai aflăm de la știri, din când în când. Cum vezi tu îndreptarea lucrurilor?

E foarte mult misoginism în diverse grade de exprimare ale bărbaților. E foarte mult sindrom Stockholm în case, în relații, dar și în raportul părinte-copil. Rezolvarea? Campanii și persoane cu credibilitate implicate, un „uber” al adăpostirii femeilor victime în case de oameni normali. Susținerea lor morală mai ales. Pornirea voluntariatului social, cultivarea lui ca o preocupare nobilă. Dacă se reușește voluntariatul, suntem salvați. Explicată bine ideea și pornită ca exemplu personal de una ca mine, ca tine și avut răbdarea să mai iasă și altcineva din casă fără să fie chemat.

Și mai e ceva: copiii sunt ai mamelor – mai toată lumea crede asta. De foarte multe ori, după despărțire, copiii rămân în grija mamelor, iar tatăl are drept de vizită și plătește o pensie de întreținere. Da, știu, sunt mulți tați cărora nu le pasă de copiii lor, iar mamele duc tot greul, însă sunt și tați cărora le pasă, ba încă foarte mult, însă mamele consideră că sunt doar ai lor copiii, că sunt proprietățile lor, și-atunci îl denigrează pe tată, nu respectă programul de vizitare, încearcă din răsputeri să distrugă relația tatălui cu copiii. Și asta e o realitate, tot din păcate. Pe scurt: o mamă, ca să fie considerată bună, trebuie doar să existe, un tată trebuie să demonstreze. Mă gândesc c-ai trecut, ca specialist, prin ambele situații.

Instanțele iau decizii emoționale de multe ori. Am văzut copii „dați la mamă” pe criteriul că există credința „O mamă își iubește întotdeauna (!) copilul mai mult decât tatăl. Copilul trebuie să stea lângă mamă”. Acel „întotdeauna” e partea proastă din idee.

Dacă ceva e urgent și covârșitor de important la noi în țară, atunci aia ar fi o lege care să oblige părinții la comunicare decentă în interesul copilului. Respect, comunicare și participare egală la creșterea copilului sunt condițiile de care are nevoie un copil ca să se dezvolte armonios. 

Crezi că noțiuni de psihologie ar fi necesare în programa școlară mai devreme de clasa a X-a, când vine rândul acestei materii? Noțiuni de înțelegerea funcționării sufletești a omului, să zicem.

Bineînțeles! Noțiuni cum ar fi suflet, prietenie, relație, iubire, ceartă, comunicare, introspecție etc. Plus termeni, adică cuvinte descriptive pentru senzații, emoții, gânduri, minte, suflet. Oamenii nu știu să-și descrie stările.

Sunt copiii mai receptivi, mai angajați, mai serioși în terapie decât adulții?

Da. Dacă se ajunge la complianță, da. Copiii au inocență, și asta e ceva important pentru schimbare. Copilul nu are rezistențe ca adultul.

Pentru ca terapia unui copil să fie eficientă e de dorit ca părinții lui să urmeze un parcurs terapeutic, nu doar să fie sprijin pentru copil?

Da. Problema copilului = simptom de relație a părinților. Sau a relațiilor din marea familie, dacă prin familie sunt amestecați și socri, frați ș.a.m.d.

E important să se discute cu părinții și familia cea mare problema copilului, apoi să fie evaluat copilul, propusă o strategie. Strategia să fie prezentată copilului într-un cerc de familie susținător, cu mesajul „Ești important pentru noi, te susținem să schimbi comportamentul x la tine. Toți te vom ajuta”. Dacă se pornește așa, treburile merg foarte bine.

Cum ieșim noi din păguboasa rușine de a avea tulburări sufletești? Rușinea aia care ne îmbolnăvește, ca societate, din ce în ce mai rău, de la zi la zi?

Admițând că avem tulburări sufletești și căutând să limpezim sufletul, să-l ajutăm. Cu curajul examinării lui și a sincerității personale. Și, dacă examinând, găsim lucruri care ne depășesc, să ne dăruim ideea de a merge trei ședințe la un psiholog, să vorbim despre noi acolo. Să vedem cum e să fii respectat, onorat, înțeles, susținut, nejudecat și iubit. (E bine, vă zic.)

Viki, tu, când nu mai poți, cum mai poți?

Una dintre particularitățile mele dintotdeauna a fost să îmi îmbunătățesc obiceiurile, să nu le las monotone. De aceea, până și oboseala mi-am îmbunătățit-o.

O estimez și o respect fiind atentă la ea, dar punând accentul pe a-mi lua energie din procese. Îmi iau energie din somn, meditație, râs, conștientizarea frumuseții, contemplarea naturii, joacă, dans, prietenie, mâncare, artă, iubire, iertare, compasiune.

Am grijă mare la corpul meu (Fac foarte multe lucruri pentru corp, de la mai multe feluri de mișcare până la tehnici, să îmi mențin sănătatea. Nu-mi permit să mă îmbolnăvesc. ). Am grijă mare la mintea mea, nu mi-o oblig la lucruri fără sens și-o scot mereu din tranșa cotidiană. Am grijă de sufletul meu, nu mă culc seara până nu curăț mizeria zilei. Am grijă la spiritul meu (La mine e o mică ființă pe care o găzduiesc înăuntru, ființă mea interioară, care e vie și e sursa mea de magie și inventică). Am grijă de mine să fiu cât mai mult eu însămi în toate acțiunile mele. Nu uit nicio zi de moartea mea, cu care flirtez, iar asta-mi dă motiv de trăit. Am înțeles că nu dau socoteală nimănui (decât pentru respectarea legilor) și că merit să fiu fericită. Sunt autoarea poveștii mele de viață, care e specială, ca a oricărui alt om. Nu există vieți neinteresante, orice viață e fascinantă, dacă îți dai acest drept.

Deci, când nu mai pot… o iau ad litteram că nu mai pot și mă opresc. Dar am grijă să nu ajung în punctul de nu mai pot. Ideea e că eu am grijă de „putut” astfel încât „nu mai pot-ul” e simplu.

Interviu de Ana Barton

Fotografii din arhiva lui Viki Dumitrache