Imaginea unui om e tot omul?

Vedem zilnic oameni, trăim cu ei, muncim cu ei, traversăm cu ei. Bine îmbrăcați, prost îmbrăcați, supli sau supraponderali, cu părul lung sau scurt. Sunt oameni, îi observăm, îi putem chiar și număra. Dar asta e tot?

Suntem grăbiți, trăim într-o lume grăbită, copiii noștri s-au născut în lumea asta grăbită care… se grăbește din ce în ce mai tare. Ne întâlnim cu noi înșine zilnic, ne spălăm, ne îmbrăcăm, muncim, facem cumpărături, facem lecții cu copiii, ieșim cu prietenii, vorbim cu părinții. Știm tot timpul că ne aflăm într-un rol care ne reprezintă doar parțial. Nimeni nu e doar fiu/fiică, mamă/tată, soț/soție, prieten/prietenă, angajat/angajată. Absolut nimeni.

Totuși, graba asta care naște atât de multă superficialitate ne face și să ne autoetichetăm, și să etichetăm. Ambele, cu foarte mare ușurință. Pentru că, nu-i așa?, n-avem timp, suntem grăbiți. Copiii învață de la noi meseria de etichetator fără diplomă. În plus, cred că aici trebuia scris „în minus“, și pe ei îi etichetăm cu rapiditate: n-ai făcut, n-ai fost, n-ai știut, n-ai vrut. Fără să-i întrebăm ce părere au, care sunt motivele pentru care n-au vrut să facă un anume lucru, cum ar vedea ei ducerea la bun sfârșit a unei activități punctuale.

Și așa se face că devine foarte la-ndemână să asociem prezența fizică a cuiva cu mulțumiri sau nemulțumiri, cu bucurie sau cu durere. Și facem asta și cu noi înșine. Ne autoconvingem că anumite lucruri nu le putem face – asta fiindcă am eșuat o dată, de două sau de trei ori – și de-atunci încolo trăim cu aceste convingeri limitative. Uităm însă că nimeni nu seamănă până la identitate cu cine a fost el însuși acum cinci minute, că trăim, că avem noi și noi experiențe, uneori prea multe pentru o singură zi, că ne schimbăm, toți ne schimbăm.

Și-atunci, ce știm noi despre un om pe care-l vedem pentru prima dată? Cât de multă și, mai ales, cât de relevantă este informația pe care o primim când îi observăm înălțimea, îi aproximăm greutatea, îi privim hainele și încălțămintea? Nu mare lucru.

Cândva, pe Strada Academiei, cerșea un domn foarte în vârstă. Era zdrențăros, avea o barbă neîngrijită, mâinile murdare și pantofii scâlciați. Era îmbrăcat într-un costum foarte ponosit. Soția îi murise, copii nu avea, pusese casa pe numele unei rude îndepărtate, ca să aibă grijă de el la bătrânețe. Ruda îl dăduse afară din casă, iar el era prea bătrân ca să mai aibă puterea de a-și face dreptate. Fusese profesor universitar.

Ana Barton