Pentru tine mă sacrific!

Puțini sunt copiii care n-au auzit cuvintele acestea de la părinții lor. Puțini și fericiți.

Sacrificiul părintesc e coroana permanentă de pe capetele celor mai mulți părinți, o coroană foarte grea, foarte apăsătoare, una care nu-i lasă nici să meargă drept, nici să se bucure de a fi părinți. Sau o decorație prinsă direct de piele, care sângerează tot timpul și, firește, doare încontinuu.

Însă copiii nu s-au cerut pe lume, nu există om care să fi bătut cu sufletul la fereastra părintească, noaptea sau ziua, și să fi spus: „Aș vrea și eu să mă nasc pe Pământ, vreți să mă ajutați dumneavoastră?“ Așadar, să crești un copil nu are cum să fie un sacrificiu, nici măcar nu e ceva special, e absolut natural, odată ce ai ales să devii părinte.

Și-atunci, de ce atâtea generații de oameni au auzit când erau copii de la părinții lor că aceștia le „asigură totul“? Că au adăpost, că au ce mânca, au ce îmbrăca și încălța, că au rechizite și jucării? De ce atâția copii sunt încă făcuți vinovați de faptul că părinții lor fac cel mai firesc lucru din lume, adică îi cresc?

Există și situații în care copiilor li se spune că părintele „își ia de la gură“ ca să aibă ei, copiii. Sau că părinții stau împreună și se chinuie reciproc pentru ca tot ei, copiii, să aibă „o familie normală“. Cu mențiunea: „Dacă n-ai fi fost tu/dacă n-ați fi fost voi, aș fi avut și eu o viață, nu m-aș mai fi chinuit lângă tatăl vostru/mama voastră.“

Și copiii se simt nedoriți, se simt poveri, se simt vinovați, sunt convinși că ceva nu e în regulă cu ei, că nu sunt buni, că nu sunt frumoși, că nu sunt deștepți, harnici, recunoscători, că nu sunt îndeajuns pentru părinții lor. Și cresc adolescenți foarte furioși, dorind să primească validare din alte părți, și, surpriză, adulți foarte nesiguri, cu o stimă de sine extrem de scăzută. Oameni cu o suferință sufletească permanentă, care se cred nevrednici de orice partener de viață, dar care, paradoxal, vor face mult rău unui om curajos și iubitor care va vrea să-și împartă viața cu ei. Pentru că vor căuta tot timpul să se asigure că ei sunt iubiți, vor cerși, revendica sau pur și simplu vor face gesturi de forță ca să li se demonstreze că sunt iubiți. Și vor fi iubiți atâta timp cât iubitorii vor rezista la un astfel de tratament.

Îngrijorător este că, deși au fost atât de adânc răniți de propriii părinți, își vor răni copiii în același fel, invocând sacrificiul pe care îl fac pentru ei. Un copil este o bucurie imensă și o răspundere uriașă. Nimeni nu știe, oricât ar studia înainte, cum e să fii părinte, toți părinții învață pe parcurs să fie părinți, dar poate ar fi bine dacă oamenii care doresc să devină părinți s-ar gândi mult, s-ar gândi serios înainte, s-ar gândi dacă pot suporta pentru toată viața atâta bucurie și atâta grijă. Continue.