Închide
Nu știu de ce, poate că sună poetic, o avea vreo noimă legată de acest anotimp, habar n-am dar mi s-a părut întotdeauna searbădă și ușor contabilicească. Eu aș găsi o mie de alte metafore sau comparații care să dezvăluie peisajul nostalgic, galben-roșcat al poeziei care se așterne peste natură din septembrie încolo. Aș stoarce din fiecare frunză căzută câte o mirare peste care să clădesc un castel de cuvinte. Aș culege fiecare gând uitat printre crengile goale și l-aș pune cu grijă într-un coș împletit din propoziții verde-crud. Doar așa. Cât să nu uit.
Că e toamnă.
Of. Vorbește gura fără mine. Dacă stau să mă gândesc, pentru mine anotimpul ăsta a fost mai mereu ca o cursă contracronometru, așa că numai de reflecții literare n-am avut eu timp. Dacă sunteti profesori sau părinți, sigur ați trăit aceeași senzație, nu? Începe școala, cumpără aia, caută ailaltă, vorbește cu diriginta, întreabă de orar. Hei, câtă treabă! Dar câte și mai câte nu se adună zilele astea!
În urmă cu niște ani, deja prea mulți ca să stau să-i mai număr, eram profesor într-o școală de pe malul Prutului. Parcă v-am povestit, nu? Sigur v-am spus. Am multe amintiri de acolo. Aia a fost cea mai bună școală de pedagogie pentru mine. Serios. Acolo, unde faci lecțiile într-o sală de clasă încălzită la sobă iar copiii vin în cizme de cauciuc la școală când plouă. Unde faci naveta prin frig și zăpadă și stai în gazdă la o bătrânică din sat. Acolo am învățat cum trebuie sa fie un profesor.
Sigur că n-a fost ușor. Reușeam uneori sa fac niște gafe de mă miram și eu ce tâmpenii sunt în stare să spun. Cum a fost aia când a intrat odată directorul în cancelarie și m-a luat așa din prima. Profesore, îți dau ticul (TIC – orele de Tehnologia informației și comunicării). Cum să nu, domnu’ director!
Când vi-l dau înapoi?
Mă rog, a râs toată cancelaria de mine atunci. A fost prima dată când am auzit că există așa o materie în programul copiilor.
Sau, când am avut inspectia de definitivat, m-am prezentat la școală și când m-a întrebat șeful unde e inspectoarea, i-am zis că vine singură. Cum adică vine singură? Păi, probabil o să ia autobuzul, i-am spus eu. Școala noastră fiind la vreo șaizeci de kilometri de Iași.
În sfârșit, am comis-o de multe ori. Dar, probabil, momentul care m-a apăsat niște ani buni după ce am plecat de acolo a fost, iaca, nu știu cum de s-a nimerit, într-o toamnă. Cam cum e acum, cam așa. Aveam oră la o clasă de-a șasea. Intru la oră, fac prezența, cam puțini, nu știu de ce, ia spuneți, fraților, da’ restul unde sunt? N-apucă ei sa îmi răspundă și-l văd pe Tofan, o pramatie de copchil, tolănit pe scaun de parcă era la bar, fără carte, fără caiet, fără nimic de scris. Tofane, tată, da’ ce-am vorbit eu cu tine ultima oară? Ce-ați vorbit, domn’ profesor? Ți-am zis să vii și tu cu un caiet măcar la ora de istorie. Vii la școală de parcă te plimbi prin parc? Ce vrei tu să faci în viața asta, măi, băiatule?
Mă rog, și pune-te, ține-i teorie, și zi-i, și explică-i, și tot așa.
Ăsta micu se uita la mine ca la ultimul amețit de pe lumea asta, cu un aer ușor plictisit, așteptând să termin cu predica aia a mea insipidă. Nu spunea nimic. Nici nu catadicsea să-mi răspundă. Eeee, dar e chiar enervant, mi-am spus! Curat bătaie de joc! Ce școală, domne, ce educație, așa nu se poate, se duce naibii învățământul ăsta, eu mă zbat și, uite, lor nu le pasă.
Am plecat surescitat de la oră, după ce i-am transmis foarte oficial că-l voi asculta data viitoare.
Ajung în cancelarie, pun catalogul în dulap și-l zăresc pe colegul de matematică, întâmplător diriginte la clasa aia de-a șasea. Domn’ profesor, uite așa și așa, nu se mai poate, luați masuri, Tofan ăsta nu învață nimica, mă mai și sfidează pe deasupra. S-a uitat omul lung la mine și mi-a zis, tinere, stai potolit. Ai să înveți meserie când ai să înțelegi cum vine copilul ăsta la școală.
Eu, îmi spune colegul de matematică, sunt vecin cu ăștia a lui Tofan. Sunt în picioare de dimineață de la ora cinci. Au fost la câmp să culeagă porumbul, i-am văzut când scoteau căruța din curte. Copchilul ăsta e rupt de muncă până la ora unsprezece când vine la școală. El dă de mâncare la cai, el scoate vacile dimineața la ciurdă, el își face de mâncare. Nu-s săraci da’ robotesc de dimineață până seara. Azi l-am auzit eu pe taică-su când l-a trimis la școală după ce au descarcat porumbul.
Auzi, profesore, îmi zice. Tu când intri în clasă, ce-i întrebi pe copiii ăia? Cum ce să-i întreb, dacă s-au pregătit pentru oră. Vezi? Nu e bine. Ia întreabă-i tu cum se simt. Dacă sunt obosiți. Dacă le mai arde lor de istoria aia a ta. Tu te-ai întrebat vreodată unde sunt elevii ăia care nu-ți vin la ore? Că absențe văd că pui. Unde? La muncă la câmp, profesore. Asta e viața lor. Vin câteodată atât de obosiți că pun capul pe bancă și ațipesc în timpul orei. Ce să le spui? Ce să le reproșezi?
Întreabă-i mai întâi dacă sunt bine, profesore. După aia, poți să le spui orice altceva.
Mărturisesc că în secunda aia mi s-a făcut o rușine de mi-a venit să intru în pământ. Cât de departe eram eu cu idealurile mele educaționale de viața pe care o aveau copiii ăia. De atunci, mi-am făcut un obicei pe care îl am și astăzi. Nu intru niciodată la clasă fără să le spun copiilor:
Îmi pare bine sa vă văd!
Cum vă simțiți? Cum a fost ziua voastră azi?
Poate că da, toamna se numără bobocii. Cei care reușesc să vină la școală. Cei care nu adorm cu capul pe bancă de la oboseală. Cei pentru care castelele de cuvinte clădite pe mirarea unei frunze moarte nu înseamnă nimic.
Doar niște mâini bătătorite și atât.
Dacă ai ajuns aici, citește și:
Ierusalimul văzut de un profesor de istorie
