fbpx

Suntem astăzi în mijlocul unei noi revoluții. O nouă lume veche s-a prăbușit, o nouă lume nouă se întrezărește

Ștefan Pălărie, Coordonator Grup de Politici Publice în Educație- PLUS: ”Suntem astăzi în mijlocul unei noi revoluții. O nouă lume veche s-a prăbușit, o nouă lume nouă – cea post pandemie – se întrezărește la orizont.

Iar cele mai importante ingrediente de care avem nevoie în aceste momente sunt … exact încrederea și solidaritatea, temelia contractului social între stat și cetățean.”

 

Zilele aceste, în mod absolut inexplicabil m-a tot frământat o stare puternică de deja-vu. Și nu reușeam să înțeleg de ce îmi revin puternic senzații pe care le-am avut în perioada revoluției din ’89. Aveam doar 11 ani pe atunci iar cei aproximativ 30 de ani distanță în timp separă două vremuri foarte diferite.

Acum 30 de ani, în doar câteva zile tot ceea ce știam noi despre societate, economie, familie, securitate, străinătate, România sau vecinul de palier s-a schimbat radical. Am înlocuit rapid și cu o forță de neoprit vechea lume, cea a comunismului și socialismului – cu noua lume, cea a democrației și a economiei de piață. La început bezmetic și haotic, apoi cu un plus de încredere sau curaj că va fi mai bine. La fel ca acum.

Apoi în anii de după revoluție am făcut ca țară progrese, mai lente sau mai rapide, am stagnat dar am și dat înapoi câteva decenii prin mineriadele care au scuturat și au înnegrit imaginea publică a tinerei democrații numite România.

Cu toate acestea, lumea veche murise definitiv. Nu întrutotul. Dar nu vreau să deschid aici subiectul neo-comunismului și nici a claselor politice care au urmat, documentarul Recorder “30 de ani de democrație” le poate lămuri mai bine decât orice text al meu. Dar țin să punctez două lucruri pe care le-am pierdut după revoluție: “Încrederea reciprocă” și “Solidaritatea”.

Încrederea a fost pierdută atunci când oameni educați, buni și ascultători, urmăreau intrigați formarea unei noi clase sociale – cea a cutezătorilor care s-au aruncat în noua ordine economică devenind mici antreprenori alunecoși, clasa oamenilor lipsiți de inhibiții sau, uneori, de principii morale, clasa celor care, fiind mai flexibili și mai adaptabili, s-au îmbogățit rapid în anii ’90, iar apoi au ajuns să conducă la început economic iar apoi politic destinul altor oameni. Precizez că niciodată nu pun semnul egal între antreprenoriatul real și specia aceea aparte creată în anii ’90, într-o perioadă în care necunoscutul și flexibilitatea legilor făceau orice posibil, mai ales pentru cei “descurcăreți”.

Încrederea a fost pierdută când milioane de români au părăsit țara convinși că este utopic să aștepte vremuri mai bune aici. Nimeni nu a părut dinspre clasa politică să se intereseze de soarta lor, de cea a familiei lor, de cea a comunității lor. Întotdeauna politicienii păreau să facă mereu ceea ce era cel mai ușor. Cele mai simple soluții, niciodată planuri reale de anvergură, niciodată o strategie clară de țară. Niciodată un parteneriat transparent și real între stat și cetățenii săi.

Încrederea a fost pierdută cu fiecare scandal de corupție, cu fiecare vot prin care parlamentul își salva de la urmărire penală vreun confrate, cu fiecare primar care și-a bătut joc de banii comunei construind terenuri de înot în pantă, parcuri cu zeci de milioane de euro, drumuri comunale care pe hârtie au un kilometru iar pe stradă doar 700 de metri.

Încrederea a fost pierdută cu fiecare promisiune neonorată de fiecare partid – atât cu cele îndepărtate în negura timpului dar și cu cele proaspete de doar câteva luni. Încrederea a fost pierdută cu fiecare nepot incompetent sau amantă înfumurată băgat sau băgată pe pile în fiecare spital, școală, primărie, direcție sanitară, secție de poliție, penitenciar, agenție națională sau minister. Încrederea a fost distrusă cu fiecare scandal din sport, din cultură, și din orice domeniu de care unora le mai păsa puțin.

Iar atunci când batjocorești în fiecare zi bunul simț și încrederea oamenilor, atunci când clasa politică veche s-a aruncat în competiția numită “care fură mai mult și mai repede” împotriva colegilor de partid, nu a mai rămas nici un dram de încredere care să mai ungă roțile acestui mecanism complicat numit societate-stat.

Am câștigat multe după Revoluție, (inclusiv o creștere a PIB-ului nominal de la 40 de miliarde la 240 de miliarde dolari) dar am pierdut două lucruri esențiale: Încrederea și Solidaritatea. Bucuria de după zilele revoluției, acea bucurie unică care te făcea să poți îmbrățișa străini pe stradă s-a transformat în timp într-o neîncredere generalizată.

Suntem astăzi în mijlocul unei noi revoluții. O nouă lume veche s-a prăbușit, o nouă lume nouă – cea post pandemie – se întrezărește la orizont.

Iar cele mai importante ingrediente de care avem nevoie în aceste momente sunt …. exact încrederea și solidaritatea, temelia contractului social între stat și cetățean.

Suntem într-un moment în care dorind să punem la punct efectele crizei COVID în domeniu educației putem rezolva definitiv probleme majore pe care nu le-am rezolvat în 30 de ani: accesul echitabil la educație de calitate, micșorarea abandonului școlar, eliminarea analfabetismului funcțional. Pare paradoxal, dar această criză ne poate face enorm de mult bine. Este ca o nouă revoluție pentru noi. Dar avem nevoie de încredere și solidaritate.

În ultimele săptămâni părinții mi se plâng de lipsa educației online și de faptul că profesorii ar trebui să fie obligați să facă școală online. Profesorii mi se plâng că elevii nu participă la orele online, și că acestea ar trebui făcute obligatorii. Profesori și inspectori mi se plâng de haosul din măsurile luate de minister – critică lipsa hotărârilor curajoase și prezența prea multor “recomandări”, ministerul se plânge de atitudinea sindicatelor și de lipsa de colaborare a profesorilor, specialiștii se plâng de politicieni, politicienii se plâng de reacția populației și a părinților ajunși la capătul puterilor. Oare am uitat pe cineva? Cred că nu. Toată lumea se plânge de toată lumea. Asta nu rezolvă nimic, dar ne transformă pe toți în corul bocitoarelor dintr-un imaginar cortegiu funerar, atunci când, de fapt, acest moment de nouă revoluție ne poate pune înaintea noastră cea mai mare reformă educațională de la Spiru Haret încoace. În lipsa încrederii și solidarității este foarte greu spre imposibil să facem altceva.

Eu sunt însă un optimist și văd în continuare lucrurile bune în tot ce se întâmplă, dar văd, mai ales, această fereastră de oportunitate deschisă pentru educație. Educația poate deveni aceste următoare 5 luni din Cenușăreasa anostă și enervantă, o adevărată prioritate alături de sănătate și economie, în jurul căreia să se strângă cele mai luminate minți, cele mai mari robuste resurse financiare și cele mai bune echipe de lucru.

Problema celor 400,000 de copii vulnerabilizați și mai tare de această criză poate fi rezolvată cu tenacitate și inteligență. Ca minister aș convoca mâine o ședintă de lucru cu cele mai mari companii de telecomunicații – Vodafone, Orange, Telekom, RCS&RDS, Akta, și mai ales companii specializate în mediul rural. Aș discuta cu directorii lor de marketing și cu directorii tehnici. Aș analiza împreună cum putem aduce internet în mâinile fiecărui copil din România. Unde are sens fibră optică și “țeavă”, unde are sens semnal 4G? Aceste companii au date mai actualizate decât ANCOM-ul sau INS-ul, și știu mai bine ca oricine cât i-ar costa conectarea fiecărei gospodării, fiecărui cătun sau fiecărui plaur din Delta Dunării. Costul nu este unul mic. Căci dacă ar fi fost, aceste companii ar fi făcut deja investițiile. Întotdeauna conectarea ultimilor 5 procente din populație sau arie geografică înseamnă cele mai mici randamente de investiții. Dar astăzi avem o miză mult diferită. Aș găsi împreună cu aceste companii și cu colegii de guvern o soluție financiară de contribuție pentru ca fiecare copil să poată accesa internetul.

Tot aceste companii dar și cele producătoare de echipamente digitale ar putea să se alăture unui plan coerent de punere la dispoziție de echipamente. Achiziții, donații, sponsorizări, împrumut – orice formă care să acopere un estimativ de 400,000 de echipamente necesare pentru cei mai defavorizați elevi din cei 2.8 milioane populație școlară preuniversitară. Aș folosi solidar toți europarlamentarii României pentru a găsi posibilități de colaborare internațională prin care fonduri europene, donații internaționale, guvernul Japoniei dacă e nevoie, să colaboreze pentru a acoperi parțial sau total această nevoie. Toți elevii au nevoie să primească echipamente, cazul lui Nicolae Crețu din comuna Lipnița nu ar trebui să fie o excepție înduioșătoare ci doar unul din beneficiarii programului guvernamental.

Separat de aceste măsuri, aș trimite cele mai luminate și pricepute minți pe care le avem în România pe programe cu fonduri europene să canalizeze, împreună cu Ministerul Fondurilor Europene fonduri ample pentru implementarea măsurilor necesare de a combate efectele COVID în Educație. Aș solicita fonduri de nivelul sutelor de miliarde de euro, poate miliarde pentru implementarea atât a măsurilor urgente cât și celor pe termen mediu și lung.

Aș chema la masa soluțiilor atât experții din minister – unii dintre ei conducând programe de amploare precum programul C.R.E.D., cât și ONG-urile specializate, specialiștii în educație independenți și aș construi super rapid echipe operaționale pe fiecare subiect în parte – platformă tehnologică, programe de pregătire cadre didactice, monitorizarea echipamentelor, monitorizarea . Aș găsi soluții de automatizare a examenelor de capacitate și bacalaureat (sisteme de scanare a hârtiilor și corectare online a lucrărilor), aș pregăti de pe acum sistemele de testare, evaluare și notare online.

Este foarte mult de lucru, dar vremurile grele sunt cele care nasc oameni puternici, lideri capabili și buni comunicatori. Pe fondul lipsei de încredere menționate mai sus, liderii aceștia puternici trebuie să comunice mult. Zilnic dacă este nevoie. Așa cum o face guvernatorul statului New York – Andrew Cuomo. Este singurul politician despre care am auzit vorbindu-se așa: “Lucrez în New York de peste 5 ani, și plătesc peste 40% din veniturile mele sub formă de taxe și impozite. Dar, în vremuri ca acestea, înțeleg de ce plătesc acești bani, iar omul acesta, care organizează în fiecare zi o conferință de presă, și care reușește să comunice extrem de clar și extrem de simplu ce se întâmplă mă face să am ÎNCREDERE”. Iar acest citat l-am primit din statul american cel mai afectat de criza din lume având de 35 de ori mai multe decese asociate COVID decât țara noastră.

Încrederea se câștigă greu și se pierde ușor. Haide să ne recâștigăm încrederea unii în alții lucrând împreună, realizând ceea ce este nevoie, implementând soluții colaborativ și comunicând permanent.