fbpx

Nimic nu va mai semăna cu ce a fost

Beatrice Molnar, Liceul Teoretic Național

Suntem cu adevărat liberi?
Nu știu cum a fost în cazul vostru, însă perioada asta de auto-izolare la domiciliu, cauzată de pandemia de Coronavirus, m-a făcut să reflectez asupra unor teme care nu mi-au traversat gândurile până în acest moment.
Trăim vremuri în care fiecare aspect din viața noastră cotidiană suferă o reorganizare, o adaptare imperios necesară în contextul situației de urgență.

Democrație vs. Vasalitate – libertatea într-o declarație pe propria răspundere
Un efect major al crizei actuale îl reprezintă reîntoarcerea cetățeanului către stat, către instituțiile și organismele care ar trebui să ne reprezinte și să ne garanteze drepturi esențiale, precum accesul la serviciile de sănătate și la educație.

Panica generată la nivelul populației de apariția acestui nou coronavirus, deși justificată, în opinia mea conduce la raporturi de subordonare exagerată a cetățenilor.

Ni se solicită să dăm credit autorităților și să ne încredem în acte decizionale și ordonanțe militare, marcate în mod pregnant de lipsa transparenței. Autoritățile statului apelează astfel la cetățeni să le susțină în măsurile de prevenire, răspândire și combatere a virusului, însă omit faptul că statul ar trebui să susțină foarte serios cetățeanul, vizibil afectat de îngrădirea, deși nenumită explicit, a drepturilor și libertăților cetățenești.

Iată-ne ajunși în postura în care cetățenii, în pur regim democratic, oferă statului putere pentru o hârtie de libertate.

Ni s-a luat bucuria naturală de a conviețui, de a ne îmbrățișa părinții și bunicii, iubitele sau iubiții, pentru a-i feri de riscuri. Și, totodată, s-a permis îngrămădirea la cozi a conaționalilor, dornici de a-și bătători palmele pe meleaguri străine.

Mă simt îndreptățită să cred și să afirm că ceea ce se întâmplă la momentul actual în țara noastră se bazează pe subiectivism și parțialitate.

Refuz cu tărie să fiu parte a unui populism pueril. Sunt profund convinsă că și alții din generația mea împărtășesc aceeași concepție, se revoltă împotriva lipsei transparenței autorităților și au nevoie de răspunsuri.

În contextul epidemiei de coronavirus și a situației de ordin general cu care ne confruntăm, îmi este greu să trec cu vederea inechitatea și lipsa informării, având sentimentul clar că nimic nu va mai semăna cu ce a fost. Ori, în acest context, consider că paradigma relației dintre cetățean și stat necesită o schimbare, din perspectiva ideii că statul trebuie să fie la dispoziția cetățenilor și nu cetățenii subjugați autorităților statului.

Pusă în postura de a mă confrunta cu realitatea inegalității sociale, trăită acerb în fața unui virus împotriva căruia nu există antidot, cetățeanul din mine resimte acut și își manifestă preocupări care pot remodela relația evident deteriorată dintre stat și cetățean.

În acest sens, evenimentele actuale mă determină ca în perioada post-pandemie să fiu mai exigentă față de mine și de responsabilitățile mele în calitate de cetățean, dar și față de stat, ori de cei care îndeplinesc funcții de autoritate publică și care sunt în slujba noastră. Atât eu, cât, poate, și alții din generația mea ne vom pune o serie de întrebări, în speranța ingenuă că vom primi niște răspunsuri care, în cele din urmă, vor sta la baza exprimării dreptului nostru de a vota.

Ce facem cu învățământul românesc?
S-a scris în nenumărate rânduri despre cum a fost afectat, alături de toate celelalte domenii, și domeniul educațional. Asta însă nu mă oprește să nu mă întreb: oare, în timpul pandemiei, s-a făcut într-adevăr tot ce trebuia și când trebuia în acest domeniu?

Văzând declarațiile de presă, pare că unicul impediment în educarea elevilor în aceste zile îl constituie echiparea insuficientă a școlilor cu mijloace tehnice care să susțină elevii și cadrele didactice în desfășurarea cursurilor online. Este oare singura problemă? Ce facem atunci când avem toate aceste mijloace, dar nu avem și personal pregătit în utilizarea lor? Pe de altă parte, ce facem atunci când avem atât tehnologie, cât și personal pregătit și nu se întâmplă nimic organizat? Ce ne împiedică să desfășurăm în mod continuu activitatea didactică, în diferite forme, fiind astfel responsabili pentru eventualele lacune apărute în parcurgerea programei școlare?

Mi-aș dori ca aceste întrebări să nu rămână unele retorice și să primească răspunsuri informate, bazate pe date concrete. Mi-aș dori, totodată, ca acest înscris să nu rămână la nivel de monolog.

Distanțarea socială, măsură impusă la nivelul întregii țări, nu trebuie să fie asimilată încetării activității și misiunii cadrelor didactice. Și… de ce să nu transformăm distanțarea socială în responsabilitate și solidaritate socială?

Nu știm cât va dura această situație și, indiferent dacă starea de urgență va fi prelungită sau nu, se spune că activitatea didactică tradițională va fi reluată doar în momentul în care elevii vor fi în siguranță. Văzută drept un moment relativ îndepărtat, reluarea activității atrage după sine adaptarea la noi reguli de siguranță socială. Dar să nu uităm că distanțarea socială are drept urmare concretă, în conștiința colectivă, deteriorarea relațiilor interumane, începută încă din timpul pandemiei.

Cu speranța că lucrurile vor merge înspre bine și că viitorul nostru va sta în mâinile unor autorități responsabile, conchid că e absolut necesară continuarea educării tinerilor, chiar și în plină perioadă de pandemie, întrucât mai distructivă decât iresponsabilitatea socială este doar reducerea sau lipsa activității școlilor, asociată, ca o consecință firească, unei crase lipse de cultură.

În acest context, în perioada post-pandemie aștept răspunsuri la mai multe întrebări:

De ce în toată perioada care a urmat datei de 11 martie 2020 autoritățile cu atribuții în domeniu nu și-au asumat nicio strategie cu privire la desfășurarea activităților didactice în România? De ce abia după aproape o lună și jumătate a fost emis de către Ministerul Educației și Cercetării un ordin care își propune, fără să reușească  în opinia mea, legalizarea învățământului online? Ce se întâmplă cu școlile care și-au desfășurat activitatea, în integralitate, în sistem online, încă din data de 11 martie? De ce s-au luat măsuri de reducere a materiei pentru Evaluarea Națională și Bacalaureat anterior emiterii ordinului conform căruia învățământul online devine obligatoriu? De ce nu s-a lucrat la planul de intervenție educațională în perioada pandemiei, până la emiterea Ordinului 4135/ 21.04.2020? Cum se va face dovada desfășurării activității online, cum și pentru ce vor fi plătite toate cadrele didactice, începând cu data de 11 martie 2020?

Eu sunt o fire optimistă. Sper că deși am pierdut o splendidă primăvară, am câștigat o societate românească mai unită, mai exigentă și care știe ce vrea.

Scrie un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Pagina data web este protejata cu reCAPTCHA care este in aplicarePolitica confidialitatii si Conditiile de service Google.