Închide
Am învățat limba română cu manualul în cap. Nu pentru că era bine așa.
de Gabi Bartic, CEO Brio
Am învățat limba română cu manualul în cap. Nu pentru că era bine așa. Ci în ciuda acestui fapt.
Eram în clasa a V-a, prin anii ’80.
Manualul de limba română era gros, cartonat, greu. Nu cred că cineva, în afară de colegii mei, își mai amintește exact cum arăta. Eu da. Îmi amintesc foarte bine.
Nu pentru că era un manual bun.
Ci pentru că profa de română îl folosea, uneori (des), ca armă.
Era o figură legendară a orașului. O profesoară dură, temută, respectată. Se supăra des. Și când se supăra, fie arunca manualul după noi, fie ne lua la rând și ne pocnea cu el în cap. Fără discriminare. Pe toți. Metodic.
Eram două clase care făceam româna cu ea în seria mea.
Știți ce întrebam clasa care ieșea înaintea noastră din oră?
Nu „ce ați făcut?”.
Ci: „bate?”
Uneori, rar, nu bătea. Alteori da.
Întâmplarea face că știm limba română. De la ea știm română.
Dar nu știm pentru că sufeream. Știm în ciuda faptului că sufeream.
Și aici e marea confuzie care reapare, obsesiv, de fiecare dată când discutăm despre programa de literatură: ideea că învățarea adevărată se face doar cu durere, că învățarea autentică trebuie să doară, că dacă a fost greu pentru noi, e legitim să fie greu și pentru cei de azi. Ba chiar necesar.
Învățarea presupune efort. Da, fără discuție.
Dar efortul nu este sinonim cu lacrimile. Și, mai ales, nu este sinonim cu umilința, frica sau opacitatea artificială.
Există o diferență enormă între:
– a cere elevului să urce un munte
și
– a-l trimite în ceață, fără hartă, spunându-i apoi că „dacă vrea, poate”.
Când vorbim despre Creangă, Neculce, cronicari sau texte scrise într-o limbă care nu mai există în forma ei vie, trebuie să fim onești: nu copilul e problema. Limba însăși nu mai face niciun efort să se lase înțeleasă.
Asta nu e o vină morală. E un fapt istoric.
Să înveți un cod lingvistic dispărut nu te face mai valoros ca om.
Nu e o stea în frunte.
Nu e o dovadă de caracter.
Este, pur și simplu, un efort cognitiv suplimentar. Atât.
Și atunci întrebarea reală nu este dacă elevii „pot” sau „nu pot”, e evident că pot. Întrebarea e ce vrem noi, ca adulți responsabili, să facem cu acest efort:
– îl folosim ca instrument de înțelegere, ghidaj și creștere?
– sau ca probă de rezistență, de tip „am suferit și eu, suferă și tu”?
De prea multe ori, apărăm dificultatea nu pentru că e pedagogic valoroasă, ci pentru că ne validează propriul trecut. Pentru că ne spune că n-a fost degeaba. Că dacă nouă ne-a fost greu, atunci așa „se face carte calumea”.
Dar școala nu e (sau nu trebuie să fie) terapie de grup pentru traumele noastre educaționale.
Literatura română nu trebuie să fie o plimbare în parc. Dar nici un ritual de inițiere prin suferință.
Între „totul ușor” și „totul opac” există o zonă matură, profesionistă, dificilă în cel mai bun sens al cuvântului: contextualizarea, ghidajul, lucrul cu sens, nu cu frica.
Textele vechi pot fi păstrate în limba veche.
Dar trebuie însoțite de chei de acces, de exerciții de traducere, de punți spre limba vie. Nu ca să „le stricăm”, ci ca să le salvăm de muzeificare.
Altfel, riscăm să transformăm literatura română într-un club restrâns, frecventat de filologi, nostalgici și câțiva copii excepționali sau rezilienți. Și apoi să ne mirăm că restul nu mai citesc.
Eu am învățat română cu manualul în cap.
Nu recomand metoda.
Știu limba română nu pentru că m-a durut, ci pentru că, dincolo de durere, am găsit totuși sens. Și azi, avem șansa să punem sensul în față — nu frica.
Nu e o renunțare la exigență.
E o asumare a responsabilității.
Școala nu e despre a demonstra cât de tare putem îndura.
Ci despre a construi minți care înțeleg de ce merită efortul.
Cu muzică. Că am cam ignorat obiceiul locului.