Închide
România trenează în numerologie
de Radu Silaghi-Dumitrescu, profesor și președintele Consiliului Științific de la Universitatea Babeș-Bolyai
Acum ~30 de ani, China lansa programe naționale (proiectul 211, proiectul 985) pentru a construi universități „world-class” capabile să concureze cu cele americane. Ambiția de cursă lungă, rezonabilă la o țară de asemenea dimensiuni și resurse, era să concureze SUA la poziția de lider mondial în știință (mă rog, nu numai în știință – dar asta nu ne privește aici). Trebuiau să se lămurească atunci, clar pentru administratorii țării și ai universităților – clar adică măsurabil și cuantificabil transparent – ce au universitățile americane și nu au cele chineze. O întrebare paradoxală: cum măsori cantitativ… calitatea?
În Statele Unite, ca lider academic al lumii de aproape 100 de ani, răspunsul era dintotdeauna evident: să faci știință care contează – care are sens, care rezolvă probleme, care deschide căi, care e utilă, care face bani, care câștigă războaie, care educă oameni de calitate pentru societate, care generează lideri pentru societate, care schimbă paradigme de gândire. Pur și simplu calitate, înțeleasă pe multe coordonate. De curând, filozofia aceasta a fost formalizată prin documentul oficial Gold Standard Science (GSS, https://www.whitehouse.gov/wp-content/uploads/2025/03/OSTP-Guidance-for-GSS-June-2025.pdf), promovat de Office of Science and Technology Policy (OSTP) al Casei Albe. Dincolo de controversele politice actuale (care, da, permit discuții spectaculoase dacă vrem), documentul spune sec și simplu ceea ce cred americanii despre știință dintotdeauna.
Gold Standard Science (GSS) este un cadru oficial de bune practici științifice care propune să asigure că știința utilizată de guvernul federal al SUA în elaborarea politicilor publice este riguroasă, transparentă, reproductibilă și protejată de interferențe neștiințifice. GSS este, în esență, un standard pentru știința „care contează” în decizia publică. Documentul GSS a fost formulat și promovat în cadrul Office of Science and Technology Policy (OSTP) al Casei Albe, sub coordonarea lui Michael Kratsios, care a deținut funcția de Director al OSTP (și anterior Chief Technology Officer al SUA). GSS a articulat viziunea conform căreia politicile publice trebuie să se bazeze exclusiv pe știință „dincolo de orice îndoială rezonabilă”, nu pe consens politic sau oportunitate ideologică. Ulterior, principiile GSS au fost consolidate prin cerințe adresate agențiilor federale.
Scopul declarat al GSS este să garanteze credibilitatea, robustețea și integritatea științei care informează politicile publice federale. Accentul cade pe procesul de producere a cunoașterii, utilizarea responsabilă a dovezilor, și încrederea publicului în știință.
GSS cere ca știința să fie:
Ce lipsește din GSS este… măsuratul calității. Nu sunt pomenite clasamente, criterii cu numere de articole științifice, numere de citări, indici h, factori numerici de impact, numere de premii și diplome, sau alte numere. Alte numerologii.
Să ne întoarcem la Shanghai. „Să fie de calitate” nu ține ca criteriu pentru administratori, mai ales când nu ești pregătit să copiezi cu totul sistemul american. Căci copierea completă ar însemna la final renunțarea la întregul sistem politic și social comunist și trecerea la cel capitalist, ceea ce nu prea se poate chiar și dacă ai vrea. Așa că… măsurăm strict universitățile. Ce au universitățile americane – și dacă tot suntem acolo, ce au și altele din lume? Cercetătorii chinezi de la universitatea din Shanghai s-au uitat si au găsit câteva numere simple: x laureați Nobel per număr de angajați, y lucrări publicate în baze de date verificabile public (celebrul ISI) – lucruri ușor de înțeles și de numărat și de verificat. Faci atunci un clasament folosind acele numere – de atunci numit colocvial „clasamentul Shanghai”, sau, oficial, ARWU – și vezi cum stai acolo și afli atunci ce și cât ai de crescut. Câte lucrări să publici și câși laureați Nobel sa produci ca să fii primul în lume?
Clasamentul ARWU a devenit de atunci foarte popular (și odată cu el și altele similare) între cei care vor să fie cei mai buni, sau măcar vor să fie pur și simplu mai buni. Inclusivi în locuri mai de la periferia sistemului academic, ca estul Europei sau țările în curs de dezvoltare în general. Dar și în UE per ansamblu – pentru că la un moment dat s-a uitat și Europa în jur și s-a întrebat de ce nu e și ea (din nou) putere mondială (dacă nu chiar lider) dacă tot are așa valori și așa tradiții și așa resurse. Bine, ambiția asta pe termen lung nu prea e productivă în relația cu SUA – și ei ne spun asta de vreo doi ani cât se poate de oficial, dar o gândeau de multă vreme dinainte. Eeeiii… și-a spus UE: și dacă tot vrem să concurăm cu America, hai să ne uităm și noi în clasamente. Este de o ironie sinistră prin ineficiența ei atitudinea „vrem să fim ca America sau mai buni, dar… pentru asta nu o să facem cum fac ei! Nu, nu o să îi copiem, ci am gândit noi niște criterii ale noastre, pe care ei nu prea le folosesc. Sigur va funcționa!”. În cazul Chinei, atitudinea e scuzabilă cum am spus. Chiar și în cazul țărilor în tranziție de la comunism din estul Europei, unde pe nisipurile schimbătoare ale reformelor severe și ambițioase – tocmai acea trecere bruscă de la un sistem politic la altul, de care China s-a ferit precaut – era greu să găsești infrastructura stabilă și de încredere cu care să țintești în consens social „calitatea”. Mult mai realist să urmărești ținte numerice. Totuși, pentru UE în ansamblu, pentru vestul european în special, fixația pe numere a fost o decizie de auto-sabotare cu efecte pe termen lung.
Semnale de alarmă s-au tot tras de atunci. Primul foarte notabil a fost, nu surprinzător, tocmai în America – declarația DORA de la San Francisco în 2012, anunțată de American Society for Cell Biology. Ținta ei erau, dintre diverșii indicatori numerici, mai explicit factorii de impact ai revistelor. Au urmat și altele. Unul notabil în Europa a fost în 2015 Manifestul de la Leiden, care spune mai general că evaluarea științei trebuie să fie făcută calitativ, informată de valori numerice dar nu dictată exclusiv de ele. Până și China începe recent să dezavueze modelele de evaluare și de creștere academică bazate exclusiv pe număratul de lucruri – și să accepte de exemplu că poți susține un doctorat și fără a publica x „lucrări ISI”. Ca să fim corecți la acest subiect, Germania spre exemplu permitea dintotdeauna aceasta „libertate” – adică nu e o invenție recentă.
În consecință din 2022 avem în UE – și adoptată treptat și în afara Europei – CoARA (Coalition for Advancing Research Assessment). CoARA reunește instituții – și e asumată de acum cvasiunanim la vârful științei europene – care aderă la lucrurile deja spuse în DORA sau la Leiden sau în GSS-ul SUA. Universitățile din România și foruri naționale – Ministerul, ARACIS, UEFISCDI etc. – s-au alăturat în mare inițiativei CoARA.
Principiile declarate de CoARA sunt:
Avem principii asumate, super. Ce facem cu ele? Păi să vedem unde suntem și cum am ajuns aici, Revoluția din 1989 ne-a găsit la capătul a mai mult de un deceniu de izolare comodă poate, dar dezastruoasă pe termen lung – o izolare de lume în general, inclusiv de lumea științifică. În 1990 eram complet la periferia științei. Nu aveam aproape nimic de oferit la zi în știință. Primii pași au fost exact în spiritul clasamentului Shanghai: hai măcar să avem ceva publicat vizibil în bazele de date pe care le vede lumea normală – ca acel „ISI” pe care îl numără Shanghai. A fost tare greu și cu multe resentimente care n-au trecut nici până azi. Unele justificate, pentru că nu poți potrivi toate ramurile științei pe un calapod așa de simplu – „lucrări ISI”. Dar a funcționat, am crescut, ne-am îmbunătățit. Așa că am cerut mai mult. Pentru că până la urmă să ceri „lucrări indexate în bazele internaționale” e la fel de ambițios ca a spune „ ca să câștigi campionatul de fotbal trebuie să ai o echipă înscrisă în campionatul de fotbal”. Adică, da, sigur, e nevoie și de asta, dar nu e suficient: mai trebuie să și câștige ceva meciuri. Așa că am început să cerem impact măsurabil al lucrărilor publicate – ca de exemplu clasare în top x% ca impact – celebrele de acum (între cercetători) quartile Q1, Q2, Q3. Și am început să avem și dintr-acelea. Problema e că și noi ca și alții peste tot în lume, când n-am avut loc în revistele de prestigiu (fie ele ISI sau Q1 sau ce țintă ni s-a dat), ne-am înființat sau am căutat altele care să le mimeze. Și am reușit. Avem și contribuții de calitate pe bune, dar e plin acum și de lucrări și citări și premii care dau „puncte la evaluările internaționale și naționale” (inclusiv la „clasamentul Shanghai”) dar care în esență nu adaugă nimic la cunoaștere și ca atare nu prea sunt luate în seamă de nimeni din lumea reală după ce a trecut „evaluarea”.
Puteam însă face altcumva? Puteam însă în țara asta frământată de atâtea schimbări și condusă de atâția plag**tori (nu-i voie să le spunem pe nume că ne dau în judecată sau ne vânează ca pe Emilia Șercan)… să decidem „hai că facem evaluare pur calitativă cu experți și pricepuți și etici și independenți”? Greu. Mai robust e să mergem după criterii simple numerice validate internațional, scrise prin clasamente acceptate peste tot în lume. E cumva de foarte bun simț – „să fim și noi în rând cu lumea”, un deziderat acceptabil de când e… lumea. Pe alocuri însă s-a făcut și mai mult. La Consiliul Științific al UBB de exemplu se aplică de mai mult de zece ani ce spune azi CoARA. Iar de ani buni evaluarea cadrelor didactice și de cercetare de către conducere la UBB merge după un plan de carieră redactat cu principiile CoARA în minte. Doar că… atunci când vine vorba de împărțit bani – inclusiv de făcut angajări sau „promovări” suntem blocați încă în logica număratului. Foruri naționale de decizie precum CNFIS sau CNATDCU, care au astfel de sarcini în minte, de stabilit criterii de angajare și de împărțit bani (sau Ministerul însuși în general), sunt alcătuite și democratic și reprezentativ pentru totalitatea sistemului – ceea ce înseamnă că până când nu vom avea o majoritate care să gândească și să lucreze și să fie în linie cu ceea ce dintotdeauna a însemnat calitate în sistemul academic pe bune – ilustrat în GSS-ul american sau în CoARA de azi – nu avem șanse să facem pași mai serioși înainte. Și vom continua deci să învârtim numere până iese cum ne place și ne declarăm, spre amuzamentul condescendent al lumii reale și spre frustrarea tot mai crescândă a oamenilor care ne plătesc salariile, „de excelență” și „performanți”.
Insist, însă: dincolo de frustrări și de denaturări sau abuzuri, sistemul de cercetare românesc a progresat. Chiar dacă e evident că încă suntem departe de ce vrem să fim și ce putem să fim – și de aceea îi înjurăm cu sete pe toți diriguitorii recenți „de la care așteptam mai mult”… de parcă puteau ei să facă din noi ceea ce nu suntem încă și nu știm să fim. Bine, la asta ajuta și faptul că (la fel ca majoritatea dintre noi toți, probabil) nici ei nu sunt rude directe cu Iisus ca să fie dincolo de orice greșeală.
Toate acestea și altele sunt luate în seamă de Raportul QX al Ministrului Educației și Cercetării de anul trecut. E un document de analiză și de strategie care spune clar unde suntem și ce avem de făcut. Trebuie doar să îl aplicăm. Dar asta, sigur, e o problemă la porțile Levantului, unde totul se mișcă mai încet și unde, vorba clasică (atribuită de unii lui Cicero, deși probabil veche de „doar 100-200 de ani): „timpurile sunt grele, copiii nu mai ascultă de părinți, și toată lumea scrie câte o carte” (“Times are bad. Children no longer obey their parents, and everyone is writing a book.”). Mă rog, dacă nu o carte atunci măcar o proprie strategie națională de reformă și de evaluare a cercetării.