Închide
Dorințele astea își schimbă locurile în noi toată viața, fie că suntem conștienți de ele, fie că nu. Una pare duioasă, alta, arțăgoasă. Și chiar sunt, dar ascund și altceva.
Fetița va vrea să-i semene mamei sale încă de foarte devreme, doi-trei-patru ani. Se va încălța cu pantofii ei cu tocuri foarte înalte și se va plimba prin toată casa, mândră și fericită. Va vrea și-o rochie, măcar una, dacă e posibil să fie strălucitoare, atunci e mare fericire, o să intre un pic și-n trusa de farduri lăsată nesupravegheată și-o să facă și-o baie de parfum cel puțin o dată în copilăria mică.
Băiețelul va umbla încălțat cu pantofii tatălui, dacă nu chiar cu ghetele lui îmblănite, va încerca și paltonul – semănând cu piticul cel mic și foarte îndrăgostit de Albă-ca-Zăpada –, iar dacă tata are și pălărie, atunci e raiul pe pământ pentru copil.
Se poate și ca micul curios să încerce să intre în rolul părintelui de sex opus, nu e nimic neobișnuit, doar ceva mai rar. Curiozitatea copiilor e uriașă, iar dezvoltarea le va fi cu atât mai sănătoasă cu cât mai vie le va rămâne curiozitatea. E valabil și pentru adulți, că doar nu încetăm niciodată să creștem, nu-i așa?
Dar, trecând peste vestimentație și accesorii, copiii vor să le semene părinților în ce privește comportamentul. Asta când sunt copii fericiți, crescuți cu dragoste, respect și prețuire, copii crescuți cu admirație. Pare prea mult să-ți admiri copilul încă de când e foarte mici și „nu-ți dă motive“? Rezultatele admirației sunt echilibrul sufletesc al copilului, creativitatea sporită, încrederea de sine, curajul, bucuria de viață.
Când însă copiii sunt des și aspru criticați de părinți veșnic nemulțumiți, aceștia vor încerca atunci când sunt mici să-și mulțumească părinții, să fie ascultători, doar-doar li se va cuveni și lor măcar un pic de apreciere, o fărâmă de dragoste. Încercările astea pot lua forma imitației față de părinți, însă e o imitație făcută pentru a hrăni orgoliile părinților pe care pare că nu-i mulțumește nimic.
În adolescență, toți copiii își dau jos părinții de pe piedestal, fie că recunosc asta, fie că nu. Face parte din ieșirea din ou, e ceva absolut natural să-ți contești părintele, chiar dacă nu ai curajul s-o faci fățiș, ci numai în sinea ta, lucru dureros, care lasă sechele serioase, poate pentru toată viața. Natural ar fi ca părintele să știe ce crede copilul despre el și ce simte pentru el, mai ales că și credințele, și simțirile se schimbă cu o viteză amețitoare.
În ce privește cariera, unii copii se lasă convinși de părinții lor când aceștia le spun ce carieră ar vrea ei să aibă, alții, „rebelii“, se luptă din răsputeri să-și impună punctul de vedere și de simțire. Mulți fii de medici ajung medici, mulți avocați vin din familii de avocați, la fel se-ntâmplă cu preoții, arhitecții. Da, copiii moștenesc pasiunile părinților, mediul familial îi influențează și ori ajung să-și dorească aceleași profesii, ori sunt împinși ferm de familii să le aibă, promițându-li-se că vor fi ajutați, susținuți din toate punctele de vedere, experiența părinților cântărind greu în alegerea asta.
Iar tinerii aleg să fie ca mama sau ca tata profesionalmente. Unii se trezesc la un moment dat că nu se simt bine pe drumul ales de alții și se reorientează, alții o duc așa toată viața, fiindu-le prea greu s-o ia de la un alt capăt la jumătatea vieții.
Interesante sunt situațiile în care copiii care au părinți dominatori, sătui de cizma aspră a presiunii părintești, își aleg profesia pentru a le face în ciudă părinților, a le arăta că sunt mari, că nu depind, dar nu întotdeauna aleg drumul potrivit. De fapt, orice faci în ciuda cuiva nu prea are cum să iasă bine.
Astfel, și când alegi să le semeni, și când le ești în răspăr părinților, tot o formă de descentrare este, tot te îndepărtezi de tine, tot nu te cunoști, tot nu te reprezinți. Pentru că reperele esențiale îți sunt exterioare, nu știi ce vrei, ce e mai bine pentru tine.
