Georgeta Caspruf: „Dacă lecția nu merge bine înseamnă că nu ne-am jucat destul!”

Geta este unul dintre cei mai iubiți oameni pe care i-am întâlnit în toată viața mea. O iubesc toți copiii care i-au fost elevi și o iubesc la fel ca atunci, indiferent cât timp a trecut de când au terminat școala. Geta este întruchiparea autorității celei mai eficiente: autoritatea care se naște din dragoste, din recunoștință, din admirație. Pentru că ea te învață carte bună dăruindu-ți și dăruindu-se.  

De ce ai ales să fii învățătoare, Geta, și când ai știut că vrei să fii?

Nu am ales eu. Mama mea m-a îndrumat. Atunci, liceul pedagogic era foarte bun și te ajuta să ai o calificare. Am trecut un examen greu de admitere, cu probe eliminatorii, de aptitudini, cu probe scrise la limba română și la matematică, cu mulți candidați pe loc. Apoi, am dat și treapta, după clasa a zecea. După clasa a douăsprezecea, am susținut și examen de diplomă, cu lucrare de diplomă, pe lângă bacalaureat. Am știut că pot să fac această meserie după primele ore de practică pedagogică, pentru că îmi plăcea și mă descurcam bine.

Cum au fost primii tăi ani la catedră? Întreb pentru că una e ce înveți la școală, alta e să lucrezi zi de zi cu copiii.

Primii ani au fost grei, pentru că trebuia să învăț să fac planificări, să gestionez relația cu părinții, să concurez cu învățătoare și profesoare care erau foarte bune și care mă știau. Eu am fost elevă opt ani la școala la care predau în prezent. Când am revenit ca învățătoare, mi-a fost rușine să intru în cancelarie. Când eu eram elevă, acolo nu intrau decât profesorii.

1979 a fost anul în care ai intrat în învățământ. Cum ai reușit să lupți cu sistemul și să devii o învățătoare atât de iubită și prețuită de copii și de părinți?

Nu cred că am „luptat” efectiv cu sistemul. Am avut grijă să dau o „hăinuță” mai frumoasă sau un înveliș mai comestibil unor cunoștințe care erau grele sau absurde. Unele texte, de exemplu, din manualul  de limba română, nu se puteau citi. Erau cu acel limbaj de lemn și nu credea nimeni  în ele. Atunci, nu forțam nota. Norocul a fost că am avut totdeauna basmele și poveștile. Le citeam pe acelea. Așa cred că au făcut mulți colegi de-ai mei, din toată țara. Adică toți eram în aceeași situație grea, dar încercam să ne ținem moralul, să glumim, să facem jucării cu copiii din ce se găsea, să cântăm colinde pe  ascuns, să râdem. Un alt motiv este că eram tânără și atunci toată lumea te iubește. Un alt motiv cred că a fost faptul că părinții mei mi-au cultivat dragul de călătorii. Am dus copiii în excursii și drumeții și am făcut învățare experiențială, despre care am învățat mai târziu. Umorul cred că m-a ajutat în multe situații.

Cum ai știut tu, Geta, cine te-a învățat pe tine că învățarea prin joc e singura care rămâne?

Învățarea prin joc am cunoscut-o de la părinții mei. Ei se jucau cu noi, eu mai am o soră, Camelia. Apoi, am crescut într-un bloc cu patru etaje și pe fiecare palier erau cel puțin 3-4 copii. Așa era atunci. Ne jucam cu orice. Nu aveam jucării scumpe.

Cel mai frumos curs pe care l-am făcut despre învățarea prin joc a fost în 2003, la Arnhem University, Reggio Emilia Approach. Acolo mi-am dat seama că făceam bine ceea ce făceam la clasă, dar că mai am de învățat. Acolo am înțeles că „problemele sunt prietenele noastre” și că un copil are multe limbaje. Am și o poveste personală. După ce am născut și am venit cu bebelușul acasă, eram speriată ca orice mamă. Bunica mea a spus:  „Maică, nu te lua după nimeni, fii atentă la copil și te învață el ce să-i faci. Doar să fii atentă!”

În concluzie, dacă lecția nu merge bine înseamnă că nu ne-am jucat destul!

Dispozitivele electronice nu sunt un substitut de mamă și de tată și nu-i învață pe copii bunătatea și iubirea.

Aproape 40 de ani de învățământ, aproape 40 de ani cu copiii. Cum te-ai schimbat tu în anii ăștia?

Cred că trebuie să adăugăm că din 1979 și  până în prezent predau la aceeași școală, Școala Gimnazială Coresi din Târgoviște. M-am schimbat la fel ca orice om, cu rele și cu bune, cu prieteni noi și vechi, cu familie, cu completări de studii și experiențe la alte instituții din alte țări, cu toate reformele din 1990 și până în prezent. Îmi place să cred că mai am ceva optimism și ceva umor.

Cum s-au schimbat copiii, ce e diferit de la generație la generație?

E un subiect foarte amplu. Copiii sunt diferiți pentru că vremurile sunt diferite. Noi, adulții, la fel. Fiecare generație este o provocare. Jocul este la fel de bine primit, cu condiția să petreci timp cu copiii și să-i înveți că timpul petrecut în aer liber este șansa împotriva degenerării. Pe copiii de azi trebuie să îi învățăm noi, la școală, să se joace jocurile copilăriei, pe care copiii le învățau unii de la alții. Nici șotron nu știu unii dintre ei. Nici cu colindul nu se duc.

Din păcate, copiii stau prea mult timp în fața dispozitivelor de orice fel. Faceți un sondaj și aflați câte mingi are un copil și câte jucării electronice. Timpul petrecut cu părinții este foarte scurt în comparație cu cel petrecut în fața ecranelor. Cine îi educă? Ecranele. Cum sunt ei? Aici este problema: plăcerea imediată, obținută din trei butoane sau un „touch”. Acest tip de individ nu este interesat și nu înțelege un demers care implică răbdare, manualitate și pași de implicare fizică. Aceasta este degenerarea rasei umane.

Nu vreau să minimalizez importanța erei digitale și necesitatea internetului în procesul didactic. Îl folosesc și eu și este în multe cazuri un avantaj. Dar, dacă se întrerupe curentul electric sau cade „netul”, știu să predau foarte bine cu cele două mâini și cu glasul și cu tot ce mi-a dat Dumnezeu. Concluzia: dispozitivele electronice nu sunt un substitut de mamă și de tată și nu-i învață pe copii bunătatea și iubirea.

Noi, prima ta generație de elevi, îți spunem pe nume. I-am văzut și pe alții, din generațiile următoare, că fac la fel și că s-au bucurat când au putut să-și înscrie copiii la clasa ta. Mereu ai știut că respectul nu stă în pronumele personal de politețe și nici în orgoliul autorității?

Pe vremuri așa era: să spui formule de respect. Cu timpul, i-am lăsat pe elevi să treacă singuri, atunci când și-au dorit, dacă au dorit, la o formulă de adresare. Îți dau și un exemplu mai hilar: când mergem în tabără cu elevii, mai ales în prima tabără, copiii sunt foarte surprinși să vadă că și profesorii au pijama. Asta se întâmplă în prima seară. A doua zi, totul este la fel. Demitizarea, dacă termenul nu este prea mare, nu știrbește din respectul pentru profesor.

Îmi povestești un pic despre perioada în care făceai emisiuni de radio?

Am fost la „Radio D” , post local din Târgoviște. Aveam o emisiune pentru copii, 75 minute în direct, sâmbăta, de la ora 11.00. Se numea „Prietenii Micului Prinț” A fost una dintre cele mai frumoase perioade din viața mea. Era atâta emulație… Toți realizatorii erau tineri. Lucram cu trei copii, eleve de-ale mele. Făceam și lectură în direct, teatru radiofonic, concursuri, teme de interes pentru copii. Cele trei fete vorbeau cu copiii în direct și încercau să-i încurajeze în problemele pe care le aveau. Nu aveam computere. Puneam coloanele sonore pe casete audio și între mine și personalul de la sunet era un geam. Da, ca pe vremuri. Dar ne ieșea frumos. Știam asta pentru că oamenii mă recunoșteau în magazine după voce și copiii îmi spuneau mereu. Realizând coloanele sonore, la care munceam destul și foloseam arhiva proprie, mi-am dat seama că acest domeniu era o înclinație nedescoperită la timp. Mi-ar fi plăcut să lucrez în domeniul sunetului și al imaginii. Încă mi se pare fascinant, dar e prea târziu să aprofundez.

Experiența radio s-a încheiat din vina sponsorilor, și realizatorii au migrat către alte posturi sau domenii. Eu m-am oprit. Mă „răzbun” însă la școală, unde nu există oră fără ceva sunet și mediul de învățare trebuie să aibă imaginile care să ducă la „îndrăgostirea” de ceea ce facem acolo.

Cu meseria e ca într-o relație: mereu trebuie să te reinventezi și să nu te culci pe o ureche.

Îmi vorbești un pic despre programul Erasmus în care ai fost?

Acum se cheamă Erasmus, dar cu ceva ani în urmă se numea Comenius. Acestea sunt programe mari de perfecționare pentru cadrele didactice și pentru elevi și de proiecte între instituțiile școlare, finanțate de Comunitatea Europeană. Am participat la trei stagii de formare individuală și toate m-au ajutat să mă perfecționez, să mă dezvolt ca persoană și să aduc plusvaloare în demersul didactic. Primul stagiu a fost în Olanda, am amintit mai sus. Al doilea a fost în Suedia, în 2005, în domeniul educației nonformale, desfășurată în aer liber. Al treilea a fost în 2016, în Franța, în domeniul educației despre schimbările climatice. Între timp, în acești ani am participat la proiectele multilaterale înternaționale pe care școala noastră le-a desfășurat.

Se spune despre medici că învață tot timpul, dar nu e valabil doar pentru ei, nu-i așa?

Absolut. Profesorii învață chiar tot timpul. Și dacă stai acasă tot trebuie să înveți ceva. Cu profesorii, povestea e fără milă. Oricâtă experiență ai, trebuie să studiezi, să proiectezi, să vezi cum mai fac alții, de pe altă parte a planetei, să te consulți cu alți colegi. În acest sens, eu sunt norocoasă. Am colegi foarte buni și o școală care ține stacheta sus. Cu meseria e ca într-o relație: mereu trebuie să te reinventezi și să nu te culci pe o ureche. Să ai mereu un proiect de suflet, care te arde frumos și îți aduce sclipirea care distruge rutina.

Am învățat de la Reggio Emilia Approach că e bine să începi ceva, un proiect. De exemplu, într-o zi duc la școală o pereche de pantofi vechi și îi pun pe o cutie îmbrăcată frumos. Copiii întreabă imediat. Și așa începe o poveste pe care încă nu o cunoaștem, dar o construim. În fiecare zi mai adăugăm ceva. Cel mai mult am învățat de la copii.

Ce te învață pe tine copiii, Geta?

Ei mă învață „cele o sută de limbaje” de care vorbea Loris Malaguzzi. Dar eu nu sunt mereu deșteaptă să le înțeleg. Mă mai învață că „ceața e un întuneric luminos”… sau … „cu o visare și o floare poți să faci  o poiană”. Și am mai învățat ceea ce le spun părinților: copiii sunt niște ființe mult mai puternice decât credem noi.

S-a întâmplat să le predai părinților dragostea pentru copiii lor?

Nu pot să vorbesc despre dragoste. Într-un fel sau altul, fiecare părinte își iubește copilul. Copiii vin prin noi, dar nu sunt ai noștri. Cel mai des, în zilele noastre, părinții nu au timp. Îmi pare rău că se întâmplă așa. Câte familii mai au timp să mănânce o masă împreună, în care să împărtășească fiecare ce i s-a întâmplat? Câți copii mai au parte de pagina din povestea citită de mama, înainte de somnul dulce? Sentimentul de comuniune umană începe din primele zile de viață. Am văzut însă mame care folosesc telefoanele în timp de alăptează… Dar am întâlnit și mulți oameni care sunt un frumos exemplu de dragoste și dăruire pentru copiii lor.

Există vreo secundă de aievea sau vreun somn în care să nu te gândești ce și cum să faci să fie copiii fericiți și să le placă să învețe, să fie bucuroși la școală?

Ar fi exagerat să spun că absolut tot timpul mă gândesc la școală, dar dedic o mare parte pregătirii și mă perpelesc mult dacă ceva nu-mi iese. Familia mea și prietenii apropiați cunosc acest aspect.

Dar pe tine ce te fericește, tu din ce te încarci?

Îmi place mult să călătoresc și să fac poze. Apoi, le proiectez și fac detalii din ele. Am niște planuri pentru mai târziu. Îmi place să ascult muzică bună. Îmi place să cânt, dar nu mă mai ajută glasul. Dansez cu plăcere, oricând. Îmi place să desenez și descopăr tot felul de tehnici și de instrumente. Le cumpăr și le folosesc. Îmi place să merg cu bicicleta și îmi pare rău că nu mai pot să schiez. Dar voi încerca altceva. Cel mai mult îmi place să înot. Citesc. Mă bucur că azi găsești cărți din orice domeniu. Îmi plac munții și mai ales pietrele de orice fel.

Mă bucur și de realizările mărunte. În drum spre școală ascult bine, să aud măcar o pasăre. În clasă la noi este o regulă: să privim cerul măcar o dată pe zi și să facem macar câteva respirații complete.

Cel mai mult mă bucură orice conversație cu fiica mea, Alexandra, care îmi dă cele mai bune sfaturi încă de când era copil. Am o familie frumoasă și am prieteni buni.

Ce resping copiii din clasele mici? Mă refer la sistemul de educație.

Copiii resping lucrurile plictisitoare. Copiii doresc mai multe ore de mișcare și mai multe ore de arte vizuale și abilități practice. Copiii iubesc experimentele și resping scrisul de lungă durată. Copiii iubesc muzica și dansul. Nu am zis nimic nou.

Școlile ar trebui să aibă totul la vedere, transparent, să poți citi pe internet, începând cu planul de dezvoltare instituțională, cu profilul profesorilor, cu venituri și cheltuieli, cu realizări, cu tot.

Am văzut că tu îi încurajezi să spună ce vor, să fie liberi, creativi, curajoși. Ești unul dintre oamenii care caută să descopere aptitudinile și talentele copiilor, care știu că fiecare e diferit și minunat.

În țara noastră, din păcate, statul ajută foarte puțin în acest sens. Am văzut în școli din Europa cum aveau studiouri de înregistrări și de producție audiovideo. Am văzut cum poți să studiezi la școală un instrument pe care ți-l dă școala. Am văzut săli de sport cu toate facilitățile și copii care practicau gratuit mai multe sporturi. Exemplele pot să continue. Noi, profesorii, facem cât putem la clasă. Îi descoperim. Ce se întâmplă mai departe? Unde se duc? Se pierd majoritatea talentelor acestui popor înzestrat. Un copil trebuie să fie dus/ adus la clasele de aptitudini și trebuie să plătească pentru talentul său. Deci, este vorba despre dependența de un adult și despre bani. Trist.

Aș propune să nu mai fie evaluare cu note la sport sau la muzică sau la desen. Să se termine cu scutirile false la sport și cu orele plictisitoare la muzică. Unde sunt festivalurile și competițiile finanțate de stat?

Ce crezi tu că ar putea să schimbe pe termen scurt în bine sistemul de educație românesc? Dar pe termen lung?

Am o listă de schimbări pe care am dat-o oriunde am putut:

  • Școlile primare ar trebui separate de școlile secundare. Clădire separată, conducere separată, finanțare separată. Avem costul standard pe elev. Copiii din România încă învață în schimburi.
  • Arhitectura școlilor nu corespunde nevoilor beneficiarilor, chiar pune în pericol viața lor. Faceți calcule clare. După legi, foarte puține școli din țara noastra ar trebui să primească autorizație de funcționare. Despre consumabile… ce să mai vorbim. Înainte dădeam cu var și reușeam să ținem curat.
  • Școlile ar trebui să dea copiilor o masă caldă, cu tot ce trebuie, pentru că starea de sănătate a copiilor este din ce în ce mai precară și obezitatea- bolile cardiace au un indice alarmant. Și să nu zică nimeni că nu sunt bani. Calculați cât costă laptele și cornul și cu acei bani scoatem o masă caldă.
  • Copiii să stea în școală, supravegheați și ajutați, cel puțin până la ora 16.00.
  • Secvența didactică de predare-învățare trebuie să fie diferită de la un obiect la altul și de la o zi la alta. Exemplu: dacă pictez, poate că am nevoie de mai multe minute pentru a ajunge la un produs finit, care aduce copilului satisfacția lucrului dus până la capăt. Matematica, de exemplu, cere timp de exersare a însușirii algoritmilor, de aplicare. Nu sunt suficiente minutele alocate în prezent. Pauza o dă profesorul, atunci când este nevoie, în ritmul elevului. Muzica și sportul cer spații personalizate și să fie plasate mai spre finalul unei zile. Exemplele pot continua. Sunt diferențe mici și mari, care contează, care nu țin neapărat de bani, ci de pricepere și înțelegere. Am primit și acest răspuns de la un politician: „De ce să separ eu gimnaziul de primar? Ce, nu e bine și așa?”.
  • Înscrierea la școală a unui copil a devenit un calvar. În alte țări te duci la primărie și îți spune unde ai locul cel mai apropiat de locuința ta. De ce nebunia asta cu vizele de flotant sau cu adrese fictive?
  • Nu se face destul pentru fondul de carte și pentru lectură, în general. Eu știu că, pe vremuri, venea directorul și asculta, măcar o dată pe an, fiecare copil cum citea.
  • Profesorii au foarte multă hârțogăraie de făcut și sunt plătiți cu bani puțini. Acest lucru se poate rezolva. Exemplu: orice an de studiu are o comisie metodică la nivelul catedrei. Acolo se face un raport semestrial și anual cu toate domeniile în care activează profesorul. Oricine dorește poate să ia activitatea profesorului de acolo. De ce mai trebuie să faci, ca profesor, aceleași hârtii, în alte comisii? La gradațiile de merit, un profesor trebuie să facă o cărămidă de dosar și poate nici măcar nu mai ține minte ce a făcut în ultimii cinci ani. De ce nu înregistrează directorul ce a fost admirabil și apoi să-l premieze? Despre salarii nu cred că pot să zic nimic. Este foarte trist. Este o meserie indezirabilă.
  • Școlile ar trebui să aibă totul la vedere, transparent, să poți citi pe internet, începând cu planul de dezvoltare instituțională, cu profilul profesorilor, cu venituri și cheltuieli, cu realizări, cu tot.
  • Sistemul din România se sprijină pe donațiile părinților și pe responsabilitatea profesorilor, care încă mai muncesc foarte mult. Hai să punem taxă, calculăm tot, scoatem paragraful din Constituție, ne asumăm și să vedem cum e? Oare atunci o să le mai convină părinților, după ce au dat banii, să afle că „proful e mișto și îi lasă pe net” sau că la ora de științe „ne-am pregătit pentru teza la română… ne-a lăsat profa, că e bună”?.
  • Examenele de capacitate sunt administrate într-un moment în care adolescentul nu este pregătit să ia decizii. Pubertate etc. De ce să nu punem examenul la vârsta la care elevii pot să ia mai ușor decizia să continue școala sau nu. Adică la 16 ani. Așa spune legea, școala este obligatorie până la 16 ani.
  • Mare greșeală: dispariția școlilor de meserii. Nu intru în amănunte.
  • Programele foarte încărcate (Ce studiu s-a făcut pentru viitor?).
  • Diferența mare dintre ciclurile de învățare: primar, gimnazial, liceal.
  • Sistemul de evaluare trebuie regândit. La ciclul primar ar trebui să existe un singur examen, la clasa a patra, cu admis/ respins.
  • Un număr mai mic de elevi la clase, clar, și motivele se știu.
  • Încă există condică de prezență, în care profesorul scrie de mână subiectele lecțiilor predate. Am putea avea un sistem electronic, dacă tot avem camere de luat vederi.
  • Încă se scrie de mână în cataloage. Nu se știe cu ce cerneală, ce calitate are în timp etc. OK, niște băieți deștepți pun presiune pe noi să cumpărăm la nivelul școlii cataloagele elctronice. Păi, asta e muncă de două ori pentru un profesor. Să-l introducă statul pe cel electronic și să renunțe la cel din hârtie.
  • Au introdus programul „Școala altfel”, dar nu au pus la dispoziție și fonduri. Copiii ai căror părinți nu au bani stau acasă. Unde e învățământul incluziv?

Dacă tu, statule român, ai o idee bună, numără toți copiii, scoate banii și să te ții îmbunătățire și dorință de învățătură! Ar fi mai multe, dar nu avem timp aici.

Ce este foarte bun în sistem și n-ar trebui să se schimbe?

N-ar trebui să se schimbe oamenii coștiincioși, profesorii dedicați, pentru că ei au ținut sistemul. N-ar trebui să uităm finalitățile educației: educăm azi un om care să se descurce mâine și, da, dincolo de „descurcare/ adaptare”, ar mai fi chestia aia cu fericirea. Da, frate, să fie fericit!

Interviu de Ana Barton

Foto: arhiva Georgetei Caspruf