Nona Rapotan: „Pare patetic ceea ce spun, dar eu simt că fiecare nouă generație din viața mea profesională îmi aduce un plus de tinerețe și de deschidere.“

Foto: Vlad Eftenie

Nona Rapotan e profesoară. Ba nu, PROFESOARĂ. Un soare de om și, în consecință, de profesor. Unul dintre rarii oameni pentru care omul – copilul – e valoarea supremă. Dragostea ei pentru copii nu doarme niciodată, așa că Nona nu se oprește niciodată din a face, pentru că la ea dragostea se vădește în fapte, nu încremenește în declarații.

Cine ești tu, Nona Rapotan?

Ah, cât de grea e întrebarea asta! Cred că sunt unul dintre acei oameni care au ales să facă ceva pentru ceilalți. Cam așa aș rezuma toate proiectele mele și toată truda mea de peste ani. Că altfel nu prea știu cum să le adun pe toate într-un singur loc și să se și lege între ele.

Și… cine nu ești?

Aici e mai simplu: nu mint și nu mă mint; nu sunt leneșă, nu sunt blazată, nu caut calea scurtă și bătătorită. Și ar mai fi, dar mie nu-mi place să vorbesc despre mine, prefer să muncesc și să schimb ceva în bine la cei cu care lucrez sau în jurul meu.

Care e experiența ta de profesor în țară și care e cea de la București? Ce se-aseamănă, ce diferă un pic, ce diferă total?

Cred că e prima dată când vorbesc pe îndelete despre asta. S-o iau de la început: am 20 de ani de catedră. Mult? Puțin? Habar n-am! Dar știu sigur că cei 20 de ani ai mei fac cât 40 ai oricărui alt coleg din cancelaria din care fac parte acum. Am muncit atât de mult în toți acești ani, încât mă sperii eu uitându-mă în spate. Prefer să vorbească manualele semnate de mine, suporturile de curs pentru diferite proiecte, oamenii cu care am lucrat etc. Dar o să încerc să fiu concisă.

Până în 2011 am predat doar în Galați, atât la ciclul gimnazial, cât și la liceu. Științe sociale și, ocazional, istorie. Când spun științe sociale mă refer la: cultură civică, logică, argumentare și comunicare, sociologie, psihologie, educație antreprenorială, economie, economie aplicată, filosofie. Tot ce-am enumerat sunt discipline din trunchiul comun. La acestea mai poți adăuga cursuri opționale, cum este cel de educație civică pentru clasa a XI-a, foarte drag mie. Dar nu m-am rezumat doar la munca cu elevii. M-am implicat și în formarea adulților, inițial lucrând doar cu cadrele didactice (educatoare, învățătoare, profesori de toate disciplinele, ingineri etc.) – trei ani de Casa Corpului Didactic înseamnă multe cursuri de formare cu ei –, pentru ca după aceea să ajung să lucrez și cu alți „formabili”, în cadrul unor proiecte cu finanțare PHARE, USAID și alte tipuri de finanțări. Mi-a fost drag și-mi este încă să lucrez cu adulții. Cu ei ai alte provocări, alte ținte de atins, dezvoltarea se face într-un alt ritm și cu alte metode.

O să mă opresc doar la două proiecte foarte dragi mie și care, cred eu, au contribuit din plin la formarea mea profesională. Primul este un proiect pe educație civică, cu finanțare din partea Ambasadei SUA la București și care s-a derulat de-a lungul a zece ani. Inițial am fost cursant, după aceea am ajuns formator și am ajuns să fac tot felul de activități, de la conferințe, dezbateri, concursuri și până la cursuri de formare. Un proiect atât de bine pus la punct datorită echipei de proiect (și aici menționez doar două dintre persoanele cu care am lucrat direct și constant de-a lungul anilor – Dorina Chirițescu și Adriana Moțcanu). Al doilea proiect este unul cu finanțare USAID, derulat de IOCC (o fundație americană), în parteneriat cu BOR. Și da, formabilii au fost preoți (am avut 100 de preoți ca grup-țintă), profesori de religie și preotese. Și am lucrat cu ei pe trei componente: prevenire HIV/SIDA, combaterea violenței și dezvoltare comunitară. Timp de 2 ani; ei bine, proiectul acesta mi-a testat toate limitele și mi-a scos la iveală tot ce nu știam că posed. Provocări mai mari ca în acest proiect n-am avut nici măcar când am fost coordonator de centru de formare pentru primele generații de mediatori școlari.

La toate acestea mai poți adăuga: cinci ani – președintele Filialei Galați a „Salvați Copiii România“ și încă mulți alți ani de voluntariat (în cadrul aceleiași organizații sau în altele). Am lucrat și într-un un proiect legat de refugiați cu UNHCR, dar mă opresc.

Ah, să nu uit: toate proiectele din care am fost parte m-au purtat prin toată țara. Am ajuns și în sate uitate de lume, dar și în nu știu câte orașe. Știu cum e să lucrezi cu profesorii din mediul rural, dar le știu nevoile și celor din mediul urban.

În 2011 am plecat la Piatra-Neamț, unde am stat doar 2 ani, iar din 2013 sunt în București. Și, după cum știi, mă simt ca acasă. Pentru că Bucureștiul este casa mea.

Deci, ca să rezum: mă aseamănă cu ceilalți munca la catedră neîntreruptă (chiar dacă au fost ani când am predat doar obligația de catedră – adică 2 sau 4 ore, pentru că eram detașată la Casa Corpului Didactic). Ce mă diferențiază este implicarea în diferite proiecte și de pe mai multe poziții în cadrul acestora.

Copiii ăștia nu mă lasă nicicum să mă blazez. Găsesc tot timpul ceva de făcut cu și pentru ei. Mai ales pentru ei. Îmi place să-i văd cum cresc de la un an la celălalt, cum se deschid spre cunoaștere și ajung să o provoace.

De ce ai vrut tu să fii profesoară, Nona?

Am făcut istorie-filosofie. După ce doi ani am încercat să pătrund tainele științelor economice. Dar când am dat de statistică matematică și alte chestii de genul acesta mi-am zis că eu n-am cum să mă împac cu domeniul acesta. Culmea e că am ajuns să predau economie și economie aplicată (cred că am avut parte de multe paradoxuri în viața mea profesională, dacă mă uit mai atent în spate). Când am terminat facultatea am lucrat peste vară în redacția unui ziar din Galați. Nu mă vedeam profesoară, sincer. Dar m-am dus să dau examenul de titularizare (care se dădea pe 16 iulie) și l-am luat. Examen greu, de patru ore, ore în care am scris întruna. Când am fost la ședința de repartizare a posturilor vacante am constatat că nu era niciunul la liceu, ci doar la școli gimnaziale. Și așa am ajuns eu profesoară de cultură civică și istorie. Mi s-a dat încă de la 1 septembrie o clasă de a cincea pe care să o păstoresc ca dirigintă;  o clasă în care aveam cam cinci sau șase copii cu probleme de integrare și de adaptare: erau de la un centru de plasament din vecinătatea școlii, unul dintre ei avea și ceva probleme de dezvoltare intelectuală. Pe lângă clasa asta am avut două clase de a șaptea cum n-am mai avut în toată cariera mea de până acum. Una dintre ele era cu 42 de elevi, unul și unul; ți se întuneca orizontul când intrai acolo, atât de mulți erau; nici n-aveam timp să-i ascult pe toți, ce să mai spun de cunoscut și relaționat cu ei așa cum mi-aș fi dorit. Cealaltă avea cam 25 de elevi, dar era o clasă cu atât de multe probleme de disciplină și nu știu cum s-a nimerit, dar mai toți aveau și intelectul la limita de jos a normalității; ieșeau colegii mei de la orele cu ei extenuați de-a dreptul. Ei bine, nu știu cum mi-a ieșit, dar cert e că am reușit să am o așa comunicare cu ei, încât țin minte că m-am trezit în mijlocul orei cu directorul care a intrat precipitat în clasă, neînțelegând de ce e așa de multă liniște (crezuse că e clasa goală). Așadar, primul an al meu de profesorat mi-a cam dictat ritmul următorilor. Am învățat enorm de la copiii aceia și de la părinții lor – am avut în clasa mea și un copil cu leucemie, Alexandru, care cerea și el o atenție specială… oh, câte amintiri mi-ai stârnit!

Te bucuri azi la fel ca atunci când ai absolvit facultatea și te-ai dus la catedră?

Astăzi mă bucur de n ori mai mult decât la început. E un paradox, știu. Cam la fiecare 5 ani mi-am  spus că ar fi cazul să părăsesc sistemul, să mă apuc de altceva, de orice altceva ar fi mai puțin acaparant și mai puțin extenuant. Dar venea toamna și ceva în mine mă făcea să-mi doresc să-mi revăd elevii. Pare patetic ceea ce spun, dar eu simt că fiecare nouă generație din viața mea profesională îmi aduce un plus de tinerețe și de deschidere. Copiii ăștia nu mă lasă nicicum să mă blazez. Găsesc tot timpul ceva de făcut cu și pentru ei. Mai ales pentru ei. Îmi place să-i văd cum cresc de la un an la celălalt, cum se deschid spre cunoaștere și ajung să o provoace. Nu le e ușor cu mine, să știi. În primul an, când dau de mine, strâng din dinți și mai scapă câte un oftat, câte o sudalmă în surdină, că le aud pe toate. Dar, după ce trec de șocul inițial, încep să priceapă cam ce vreau eu de la ei: eu vreau ca ei să lucreze cu propria lor persoană, să fie conștienți că tot ceea ce fac lor le este de folos și că pentru ei o fac. Altfel, nu poți să ai pretenția să primești de la cei din jur ceva. Dacă tu nu te pui singur în situația de învățare, n-ai cum să le ceri celorlalți să te învețe. Și evident că nu merge cu oricine o astfel de abordare. De aceea, cred că am și elevi cărora le sunt indiferentă sau cărora nu le spun nimic concret. Dar sper să fie cât mai puțini.

Ce-am pierdut în cei 20 de ani de profesorat? Nu știu, cred că superficialitatea.

Ce ai învățat în acești ani de profesorat? E ceva de care te-ai dezvățat? Ți-a luat mult, ți-a luat puțin?

Ce-am învățat? Să am răbdare și să lucrez în echipă. Și nu vrei să știi cât de greu am învățat! Eu fiind construită să lucrez singură și să-mi impun singură ritmul și țintele, mi-a fost nu greu, ci până la Dumnezeu și înapoi de greu să fac echipă cu colegii cu care am lucrat pe diferite proiecte. Și, implicit, și cu elevii am ajuns să fac echipă. Cu răbdarea mai am de furcă, dar de când o am și pe Ioana a devenit și ea – răbdarea – ceva ce se poate obține, dar mai ales deține.

Ce-am pierdut în cei 20 de ani de profesorat? Nu știu, cred că superficialitatea. Nu-mi place să mă joc de-a predatul, cum nu-mi place să merg la școală doar pentru că de acolo îmi iau salariul. N-am făcut niciodată un astfel de drum, indiferent unde am lucrat sau cu cine. Și nici n-o să-l fac, chit că n-o să am nu știu ce averi sau nu știu ce vilă, nu pentru asta exist.

Ce ți-e cel mai dificil ca profesoară, Nona, cu ce nu te împaci în ce privește sistemul de învățământ?

Cu sistemul nu mă împac nicicum. Că n-am cum. Este atât de dependent de politic, încât mă întreb cum de nu se dezarticulează. Oamenii din sistem sunt de diferite categorii, și buni și mai puțin buni, și pregătiți, dar și total lipsiți de orice cunoștință de psihopedagogie. Dacă mai adăugăm și faptul că recompensa financiară nu există vedem un tablou cât se poate de nefiresc. Mi-e dificil să fac echipă cu oameni demotivați, lipsiți de dorința de a evolua din punct de vedere profesional, care nu vor și nu-și propun să caute noi metode și căi de a-i ajuta pe elevi să învețe. Se pune în continuare foarte mult accentul pe achiziția cognitivă, în dauna celei comportamentale, nici nu mai aduc aminte de corelarea dintre ceea ce se predă și ceea ce se cere la un examen național. Nu mă împac cu inerția sistemului, care e atât de acaparantă câteodată, încât îmi trebuie mult discernământ ca să nu ajung și eu să fac parte din marea masă a celor care merg la serviciu; iar pentru mine școala nu e serviciu. E ceva mai mult de atât. Cunosc bine sistemul, pentru că sunt dintre cei care realizează subiecte pentru examenul de Bacalaureat (pentru disciplina sociologie), fac parte din comisia națională a olimpiadei de științe socio-umane de ani și ani, am fost și sunt membru prin juriile mai multor concursuri școlare etc. Deci, știu și cum se obține performanța, dar, mai ales, știu cu cât efort se întreține. Și acest efort e depus de ambele părți: și de elevi, dar și de către profesori.

Dar cu tine cum reușești să te împaci când se întâmplă să ai zile proaste, ca orice om?

Am zile proaste, ca orice om. Nu mă împac cu mine în astfel de zile. Sunt imposibilă, chiar și pentru mine. Și de aceea mă feresc să am contacte sociale cu cei din jur. Îmi iau timpul necesar înțelegerii și trecerii mai departe. Asta și pentru că am învățat de la mama că dacă mă plâng și mă dau cu capul de pereți nu rezolv nimic. Cel mult, îmi apar cucuie. Și dacă reușesc să merg mai departe e pentru că am o capacitate de introspecție nativă, dar și exersată în ani de lucru în proiecte. Cumva, tot profesia m-a forțat să procedez astfel; nu te poți duce în fața elevilor sau a cursanților și să le spui că ar cam trebui să citească din carte pentru că tu n-ai chef să predai. Am vorbit și când am avut gâtul în pioneze, am făcut cursuri de formare și când nu puteam să mănânc nimic, de rău ce-mi era, dar m-am bazat pe energia primită de la ei și pe faptul că undeva, acolo, în interiorul meu, există niscavai resurse neexploatate încă.

Mulți, din păcate pentru noi, lucrează în industria hotelieră, dar afară, nu în țară.

Ce e cel mai rău în sistemul nostru de învățământ?

Lipsa unui sistem de selecție al cadrelor dicatice cu adevărat eficient. Vin în sistem oameni din ce în ce mai puțin pregătiți pentru a lucra cu elevii. Se face extrem de puțină psihopedagogie în facultăți, nu sunt suficiente nicicum trei sau patru de ore de predare pe care le au de efectuat în timpul facultății. Iar teoria nu te ajută. De data aceasta chiar deloc! Poți să citești pedagogii, tomuri întregi, până nu vii la catedră, în sala de clasă și să intri în rolul de profesor la propriu, nu se schimbă nimic. Da, unii avem nativ pedagogia ca parte din noi, dar asta nu este suficient. E o mare diferență între a ști pedagogie și a aplica pedagogia.

Dar cel mai bun?

Elevii Sunt tineri, frumoși, deschiși la minte, dornici să învețe. Noi nu-i vedem astfel, din păcate! Să-ți povestesc ceva apropo de elevi. Când m-am dus la Piatra-Neamț, am ajuns la un liceu economic. Și aveam atât de mari așteptări față de nivelul elevilor, încât în primele două săptămâni am trăit șoc după șoc. Aveam clasele de unde ieșeau viitoarele hair-styliste și alte meserii din domeniul esteticii corporale. Ei bine, elevii aceia își doreau să învețe meserie și atât. Nu aveau nevoie de logica pe care trebuia să le-o predau eu sau de psihologie. Ambele li se păreau grele și inutile. Ei erau victimele desființării școlilor profesionale de către Ecaterina Andronescu – una dintre cele mai mari greșeli, pentru care încă plătim scump! Și am învățat să-i ascult și să-i înțeleg, astfel încât și astăzi păstrez legătura cu câțiva dintre ei. Mulți, din păcate pentru noi, lucrează în industria hotelieră, dar afară, nu în țară.

Ce-ar trebui schimbat pe termen scurt?

Dependența de politic și lipsa de viziune. Noi nu știm cum vor arăta următorii cinci ani din punct de vedere al strategiei educaționale, iar asta este cu adevărat grav.

Dar pe termen lung?

Pe termen lung aș schimba mentalitatea oamenilor care lucrează în sistem. Asta nu se schimbă peste noapte. Dar, da, cu asta aș începe. Clădirile se fac, elevii pleacă și vin, dar ei, oamenii care predau, rămân. Și îi văd de la an la an și mai blazați și mai covârșiți de nesiguranța zilei de mâine și de orbecăiala asta continuă între ce avem voie să facem și ce nu avem voie să facem.

Ce s-a schimbat la generația părinților de azi, comparativ cu generația părinților noștri?

Părinții de astăzi sunt părinții plini de paradoxuri: ba își abandonează copiii la școală, lăsându-ne pe noi să ne ocupăm integral de educația acestora, ceea ce e imposibil, ba vor să se implice în procesul educațional, dar neavând cunoștințe de specialitate fac mai mult rău. E greu de găsit calea de mijloc și e și mai greu să fii obiectiv ca părinte atunci când te preocupă parcursul educațional al propriului copil. Eu am avut dintotdeauna și părinți preocupați de soarta copiilor lor, dar și mari absenți. Evident că-mi doresc părinți interesați, cu care să lucrez efectiv [am avut ani la rând când eu nu făceam ședințe cu ei, ci un fel de minicursuri de formare și-i învățam să-și (re)descopere copiii)], dar astăzi, mai ales în București, ei sunt fie plecați afară la muncă, fie ajung după 6 seara acasă, fie sunt atât de stresați de asigurarea traiului, încât numai la școala fiicei sau fiului nu le mai stă gândul.

Cum reușești tu, Nona, să fii și profesoara respectată, și prietena elevilor tăi?

Habar n-am, sincer! Dar, apropo de sinceritate, cred că ea e ingredientul principal în relația mea cu ei, dar și cu oricine altcineva cu care mă intersectez. Nu pot minți și, cu atât mai puțin, nu mă pot minți pe mine. Anul acesta am primit cel mai fain sfat de la una dintre elevele mele dragi: să rămân veșnic tânără! Îți dai seama, copiii ăștia mă privesc ca și cum aș avea 20 de ani! Ăsta da șoc pentru mine! I-am promis că n-o să îmbătrânesc niciodată. Și ea știe că mă țin de cuvânt!

Îi respect la fel de mult cum mă respect pe mine, nu-i privesc de sus niciodată, nu caut să le nimicesc speranțele sau să le dovedesc câte știu eu, sau, mai rău, câte pot. Nu e acesta rolul profesorului la catedră.

Vor să fie respectați, să fie ascultați, să fie ei înșiși! Nu vor cu niciun chip să fie cicăliți, înregimentați în niște sisteme claustrante și deformante.

Ai întâmpinat probleme de cancelarie pentru că ești prea implicată în relația cu elevii?

O, daaa! Mai tot timpul. Chiar și anul acesta am avut o astfel de problemă, dar prefer să trec peste ele, nu-mi bat capul să mă împac bine cu colegii de cancelarie, nu vin la școală ca să-mi fac prieteni printre profesori (da, știu, din afară privind, poate părea dur răspunsul meu), și asta pentru că eu separ foarte clar apele: viața profesională e profesională, cea personală e doar pentru mine. Asta nu înseamnă că nu comunic cu colegii, că nu glumesc sau că nu lucrăm împreună diferite activități.

Ce vor copiii de azi și ce nu vor, dar absolut cu niciun chip nu vor?

Vor să fie respectați, să fie ascultați, să fie ei înșiși! Nu vor cu niciun chip să fie cicăliți, înregimentați în niște sisteme claustrante și deformante. Nu le place uniformizarea și nu le place să-i pui să facă ceva inutil, de aceea trebuie tot timpul să le arăți utilitatea (la ce e bun sau cu ce-i ajută să facă 3 pagini de exerciții la matematică, dau un exemplu la întâmplare).

Tu predai cultură civică la gimnaziu. Oare n-ar trebui să se predea și la liceu, ajunge în gimnaziu? Logic mi s-ar părea să se facă timp de patru ani, în liceu.

Ca să fiu mai precisă, am predat. Acum nu mai am cum. Dar la liceu ceva cunoștințe sunt reluate abia în clasa a XII-a în cadrul disciplinei „Studii sociale”, dar aceasta se predă doar la clasele de științe sociale. Deci, prea puțin. Cum spuneam mai sus, există un opțional (CDȘ pe limba noastră) aprobat de minister, dar care se face în liceul respectiv doar dacă există disponibilitate din partea cadrului didactic și din partea conducerii. Ca să ajungă elevii să și-l dorească trebuie să aibă cine să li-l propună. Evident, ar fi de dorit să se facă în toți anii de liceu, dar e o problemă mai complicată, legată de descongestionarea orarului și de articularea acestuia cu nevoia de formare a elevului. În mod normal, parte din această educație civică ar trebui preluată de ONG-uri, care pot să intervină activ în formarea acestor deprinderi civice atât de necesare astăzi. Dar la noi ONG-urile sunt între viață și moarte, din cauza modului cum se gestionează fondurile structurale.

Foto: Cristian Gache

Caut tot timpul să-i provoc, nu-i las să doarmă, le arăt ce să facă cu informația obținută, le fac conexiuni la care ei nu se așteaptă.

Predai, de asemenea, logică, psihologie, sociologie, filosofie. Cum e programa? Copiii cum se raportează la manual?

În mod normal, eu nu predau după manual, ci după programă. E o mare diferență. Iar manualul este un instrument util elevului, pentru că-l ajută să se orienteze. Problema e că la ora actuală elevul este total dependent de acest instrument de învățare. La disciplinele socio-umane programa este aerisită, chiar vine în întâmpinarea nevoii de învățare a elevilor, există multe ore la dispoziția profesorului, în care acesta poate lucra cu elevii personalizat sau poate face diferite proiecte etc. Deși nu pare, există o continuitate între cunoștințele asimilate la logică, să spunem, și ceea ce se face în următorii ani (la psihologie etc.). Dar această continuitate este asigurată doar dacă profesorul este bine pregătit și are o viziune de ansamblu a întregului proces de învățare specific ciclului liceal. Și, din păcate, știu că nu e așa în toate liceele.

Cum faci tu de ei iubesc ce învață de la tine? Cum îi determini să vrea să afle mai mult, să studieze în plus?

Dacă tu știi că așa e, atunci mă bucur nespus! Caut tot timpul să-i provoc, nu-i las să doarmă, le arăt ce să facă cu informația obținută, le fac conexiuni la care ei nu se așteaptă. Sunt surprinși mai tot timpul de cum conexez informația de la științele exacte cu ceea ce le predau eu. Pentru că eu am o obsesie cu consolidarea culturii generale. Și nu o să mă plictisesc niciodată să le tot repet că universul cunoașterii umane e nelimitat. Nu o să le spun niciodată că eu știu tot sau că eu sunt zeul lor de la oră, dar le spun că vreau să aud de la ei ceva ce eu nu știu. Și să facem astfel un schimb echitabil: ei îmi dau mie un plus de cunoaștere, eu le dau lor ceea ce ei au nevoie. Totul e să comunici cu ei.

Toată lumea se plânge că elevii de azi nu citesc cum citeam noi când aveam vârsta lor. Dar mie mi se pare că și adulții care citesc în ziua de azi sunt puțini. Elevii tăi iubesc să citească?

Iubesc și nu prea. Dar știu sigur că-i fac să iubească. Evident că nu-mi iese cu toți. Apropo de părinți, am elevi care se roagă să le dau cărți, pentru că ei acasă n-au bibliotecă. Eu nu mă mai mir de mult de lipsa de lecturi fundamentale la un copil de 14 ani. Pentru că n-a avut cine să-i îndrume, cine să-i ajute să-și facă un program de lectură personalizat. În noiembrie și decembrie am tot ajuns prin diferite școli din București să le vorbesc despre importanța lecturii și mi-am dat seama cât de haotic citesc. Dar e bine că citesc. Mai mult decât am crede, mai puțin decât am vrea.

Revenind la elevii mei, eu cred că i-am făcut să iubească cartea și cititul, în general. Pentru că vin și-mi cer cărți și mă întreabă ce să mai citească. Și-i și verific dacă au citit. Dar e un efort pe care-l depun constant, de fapt nici nu știu dacă-l pot numi efort, cred că e reflex deja să-i întreb despre ce-au mai citit și să dezbatem pe marginea nu știu cărui citat. Dacă vin să-mi ceară ajutorul, îi ajut cu drag, de fiecare dată. Se întâmplă des să nu plec imediat ce-am terminat orele.

Bookhub, proiectul tău iubit, un site pe care eu îl prețuiesc mult pentru valoarea textelor publicate acolo. Cum te descurci cu două slujbe, Nona, plus cea de mamă?

Asta e o întrebare pe care o primesc foarte des în ultimul timp. Și la care nu am răspuns. Sincer, nu știu cum fac. Probabil că reușesc datorită faptului că sunt extrem de organizată/planificată, mai am și o capacitate de sinteză peste medie și o atenție distributivă exersată. Oricum, ce știu e că volumul de muncă este cu mult peste ceea ce se vede din afară. Și cred că reușesc să le împac pentru că-mi place ceea ce fac. Că fără sare și piper parcă nimic nu merge.

Să fiu eu, să fiu sinceră, să-mi dau voie să greșesc, să-mi caut cele mai bune soluții pentru mine. Încă mai învăț multe de la ei.

 Cum faci tu să fie orele tale altfel? Ai darul ăsta al încântării copiilor.

Când lucram cu mediatorii școlari, oameni simpli, doar cu liceul marea lor majoritate, am avut la un moment dat un moment de genul „liniște absolută”. Pur și simplu m-am oprit din explicație pentru că era prea multă liniște. I-am întrebat ce s-a întâmplat și mi-au spus că povesteam atât de frumos, încât nu doreau să piardă nimic. Altă dată, la un curs de formare, mi-am scos cursanții în curte și i-am invitat să exploreze spațiul și să-și caute cele mai bune resurse care să-i ajute în realizarea temei. Am tot felul de idei de genul acesta, unele îmi vin instant și le aplic din mers, pe altele le gândesc, pentru că-mi trebuie resurse materiale și am nevoie de o dozare de timp bună. După cum vezi, îmi umblă mintea tot timpul după soluții. Altfel, m-aș plictisi eu de mine însămi.

Cum te descurci cu „rebeliunea“ adolescentină?

A, asta nu e problemă pentru mine. Pentru că, de regulă, chiar eu o stârnesc. Nu-mi plac copiii blazați, care nu vor nimic de la ei și care tot așteaptă să le pice cunoașterea precum o revelație, direct din cer. Evident, nu confund lipsa celor șapte ani de acasă, pe care o taxez foarte prompt, cu dorința de a fi altfel și cu nevoia de a-ți căuta și de a-ți construi identitatea.

Ce-ai învățat de la elevii tăi, Nona?

Să fiu eu, să fiu sinceră, să-mi dau voie să greșesc, să-mi caut cele mai bune soluții pentru mine. Încă mai învăț multe de la ei.

Foto: Cristian Gache

Ce-ar vrea copiii rapid și radical schimbat în sistem?

Să scape de hăul ăsta dintre ce se învață în școală și ce se cere efectiv la examen, să scape de teme, să fie ascultați cu adevărat. Să nu se plictisească la ore. Să fie antrenați în propria lor cunoaștere. Toate se pot rezolva. Cu un consum minim de resurse. Condiția e să vrem pentru că nu ține neapărat de sistem, cât de oamenii din sistem.

Interviu de Ana Barton

Foto: arhiva Nonei Rapotan