Talentul lui e steaua lui

Acesta nu este un articol. Aceasta este o poveste. Una care, atunci când am auzit-o, mi-a făcut și bine, și rău. Pentru că, întru câtva, este și povestea mea. Dacă e și a ta, poți să faci multe ca să nu ajungă să fie și a copilului tău.

A fost odată, ca de atâtea ori, prea multe ori, un băiețel ale cărui mâini se jucau de-a clapele. Mergea la școală, ieșea cu prietenii la joacă, făcea tot ce face un copil de șapte ani. Dar când rămânea doar cu el, băiatul închidea ochii și-și închipuia că e singur într-o cameră mare-mare și cântă la pian. De fapt, nu era singur, pentru că își dorea atât de mult să fie aproape de un pian, încât credea că acesta va fi cel mai bun prieten al lui.

Când avea vreo zece ani, a găsit curajul de-a-și ruga părinții să îl ducă la cursuri de pian. Nu ar fi fost imposibil, părinții nu erau săraci, în vremea comunismului, când s-a întâmplat asta, oamenii nu câștigau atât de diferit unii de alții, ca în zilele noastre. Numai că tatăl l-a refuzat scurt și abrupt, spunându-i că nu-și dorește ca fiul său să ajungă „muzicant“, că asta nu e o profesie serioasă, că mori de foame din ea, n-ai cum să-ți faci vreodată vreun rost. Să pună mâna să-nvețe matematică și să se facă inginer, să aibă din ce trăi, să-și facă o familie, să-i meargă bine.

Băiatul n-a insistat, tata fusese foarte clar și răspicat, tata nu putea fi contrazis și nici înduplecat. A plecat în camera lui și-a plâns în pumnii lui mici, strânși până la albire. A rămas o vreme cu pumnii strânși, s-a făcut mare în felul ăsta strâns și durut. Pumnii îi deschidea tot când era singur, cu ochii tot închiși, închipuindu-și că într-o încăpere uriașă, cu draperii grele, vișinii, sunt doar el și un pian.

Dar asta numai până în adolescență. După aceea, din ce în ce mai rar degetele lui zburau pe clapele imaginare. A închis în el visul cel mai frumos, dar n-a știut că-l închide, a crezut că l-a uitat. Băiatul n-a învățat niciodată foarte bine, nici inginer nu s-a făcut, deși e foarte, foarte priceput la tot ce ține de partea tehnică a lucrurilor.

La patruzeci de ani, a văzut pe YouTube un clip cu un băiețel chinez, în vârstă de trei ani, care cânta incredibil de frumos la pian. Bărbat în toată firea, aproape toată firea, de fapt, i-au dat lacrimile, iar visul a țâșnit din el cu o putere imensă, pumnii s-au strâns iar până s-au făcut albi, apoi s-au deschis, iar mâinile îi atârnau pe lângă corp, înfrânte. I-a povestit atunci soției, speriată de reacția lui, visul lui de copil. Ea a zis că vor cumpăra un pian și, într-o săptămână, în casa lor a intrat pianul. În casa și-n viața lor. Bărbatul și-a cumpărat cărți de teorie muzicală și-a început să-nvețe singur. Își petrecea aproape tot timpul liber și mușca atât cât putea și din cel neliber, învățând să cânte. Uneori, deseori, diminețile îl găseau la pian. Lumea lui se rotunjise dintr-odată, în lumea lui începuse chiar și el să trăiască.