Închide
de Marcel Bartic, profesor
Ca să ajungi în satul Pierduți, comuna Nicăierii de Vale, trebuie să faci stânga de la șosea pe un drum de țară, prăfuit și bolovănos, care se întinde domol pe vreo patru, cinci kilometri. Dacă vii cu mașina, te-aș sfătui să o mâni cu băgare de seamă. Numa’ gropi, numa hârtoape. Ultima oară când o pus primăria oleacă de pietriș pe aici, rula serialul Dallas, ăla de mureau babele din sat după Bobby Ewing. Cum urci dealul, hopa, se vede și satul. Uite, colea, în dreapta, lucește turla de la biserică. Mai jos, e căsoiul lui Marin, ăla de are cârciuma și brutăria. Stă peste drum de popă. Casă mare, frumoasă are si ăsta. Și tractor. Dacă te uiți cu atenție, mai la stânga de casa popii, o vezi? Aia, față în față cu fântâna cu cumpănă, cu acoperișul din țiglă. Spartă într-o parte. Cu pereții scorojiți și niște bănci stricate aruncate claie peste grămadă lângă weceurile din curte. Aia, da.
Acolo e școala.
Azi e forfotă mare pe aicea. De cu dimineață, cu mic, cu mare, toată lumea din sat a venit la serbare. S-o terminat anul școlar și o anunțat directoarea că fac oleacă de festivitate. C-așa e frumos. Ursăchița, femeia de serviciu, încă mai dădea cu mătura pe la intrare, pe acolo. E vorba să vină cineva și de la Consiliul Local, dacă nu chiar primarul. Pe ici, pe colo, mai vezi câte o profesoară grăbită, muștruluind vreun copchil întârziat sau pus pe șotii. Nea Ilie, administratorul, se dădea de ceasul morții să facă stația de amplificare sa meargă și să nu mai țiuie sărăcia aia de microfon când îi dai drumul.
Încet, încet, până în ora nouă, s-o cam strâns lumea în curtea școlii. Anul ăsta n-o mai avut scenă, așa că au pus două mese una lângă alta, pe care odihnesc în soare câteva teancuri de diplome.
Vizibil agitată, doamna Elefteride, directoarea, dă ultimele dispoziții pentru aranjarea claselor în careu. Da, și Popeasca să treacă cu ăștia de la a cincea uite aicea în dreapta. Bun, perfect. Și ziceți-i lu’ derbedeul de Coman să nu mai mănânce semințe acolo, că a măturat Ursachița, serios, ne facem dracu de râs, vine primarul, vine de la Inspectorat…
Săraca directoare! E chiaună de cap. Are săptămâna viitoare evaluarea națională cu ăștia de la a VIII-a și-i vin de la minister numa’ tâmpenii. Ieri, să facă atac de cord. Cică a VIII-a trebuie să dea, pe lângă română și mate, și-o testare la limba rusă. A luat două extraverale și un diazepam să-și revină. Noroc că, până seara, a venit o dispoziție că s-a răzgândit stăpânirea. A lăsat sticla de pălincă neîncepută.
Călcând apăsat și preocupat, apare și primarul. Domnu’ Rîtan Ion. Scund, îndesat, proaspăt ras și într-un costum neîncăpător pentru burta care i se revarsă pe afară. De douăjcinci de ani conduce destinele comunei. A trecut prin toate partidele, nici nu mai stie lumea ce culoare politică are zilele astea. Nici nu contează, că oricum, lumea amărâtă din sat cam e la mâna lui, cu ajutoarele alea sociale.
Printre oamenii veniți la serbare s-a asternut liniștea. Se mai auzea doar Coman, repetentul de la a VII-a, care crănțănea enervant semințe și le scuipa grăbit într-o parte.
-Stimați părinți, începe directoarea, bine ați venit. Tușește usor și-și drege glasul. Ne bucurăm să fim astăzi aicea cu toții. Deci n-a fost un an ușor, și aruncă o privire înțepată catre primar. După cum știți, elevii școlii noastre au reusit, în proporție de … cam aproximativ … , în sfârsit, cei mai mulți au promovat și au reușit să treacă anul cu brio. Deci sigur că s-ar fi putut mai bine, poate că la anul țineți și dumneavoastră seama să nu-i mai luați la câmp așa de mult. Că, uite, au pierdut materie și azi așa, mâine așa… Deci nu facem școală în ritmul ăsta …
Se oprește o clipă cât să bea o gură de apă. Era liniște. Coman spărgea tacticos la semințe și le scuipa cu boltă peste capul unui coleg de clasă.
-… sigur că noi, ca și școală, vom face tot posibilul să aducem plusvaloare în actul de învățare. De exemplu, avem acuma laborator cu calculatoare noi. Sunt foarte frumoase și ștergem praful de pe ele în fiecare săptămână. Sperăm ca, din toamnă, să avem și profesor de informatică. Doamna Dumitru, bibliotecara, chiar nu mai poate. Și nici nu se încumetă să umble la ele, să nu le strice. Sigur, poate și un sprijin de la autorități, si aici îi expediază iar o privire ofuscată primarului, reușim să atragem și noi cadre tinere și ambițioase in comună…
Pe fața domnului Rîtan plutește un aer de indiferență. Și oareșce sictir. Nu prea i-a ieșit combinația anul ăsta. A mers la alegeri pe mâna ăstora de la ALDE dar, la europarlamentare, a mers prost treaba. Nu e sigur că mai prinde mandat anul viitor. Regretă din toți rărunchii acuma că n-a rămas la liberali. Simțise el ceva dar, na, ceasul rău! Fi-v-ar feisbucu vostru al dreacu cu haștagu vostru cu tot, sta-v-ar în gât să vă stea, că știu eu că și de la școală s-au pornit niste vorbe aiurea, își spunea primarul in gând. Ia-uite, nemâncatul ăla de istorie cum rânjește. A urlat tot anul că de ce nu se face schimbare în comună. Fi-ți-ar schimbarea mă-tii, când v-am dat bani pentru navetă n-ați mai vrut schimbare, ai?…
Hai lasă, că știți vorba aia. La vremuri noi, tot noi. Cine vine, bă, până în Pierduți? Faceți schimbare acolo, la Capitală, că aicea tot io-s șeful. Haștagiștii să pună pe cine vor ei în terasele din Lipscani. Aicea io fac legea. Cine credeți, bă, că organizează alegerile?…
I-a trecut cheful de discurs. Le-a aruncat așa, de formă, două, trei felicitări copiilor și-o vacanță plăcută. Profesorilor, niște mulțumiri acre pentru munca depusă dar, poate, la anul, mai cu entuziasm, doamnelor, că si învățământul ăsta nu se face la cafele și la bârfă, ci alăturea de tânăra generație, cu cartea, culegerea și ce-o mai trebui acolo… Păi, da! Că pretenții sunt da’ cu calitatea cam slăbuț!
Directoarea trece la anunțat premianții. După fiecare nume, se auzeau niște aplauze searbede, topite de căldura unui soare antipatic de iunie. Ăstia micii veneau în fugă cu un buchet de flori în mână, o pupau pe Doamna, și o zbugheau care încotro. Ăia mai înstăriți se dădeau pe lângă dirigintă să facă mai întâi o poză cu smartfonul. Primarul s-a tras mai lângă un grup de părinți și gesticula nervos, tot arătând spre cadrele didactice. Copiii se alergau prin curtea școlii, iar profesorii s-au retras unul câte unul, la umbră, la locul de fumat. Căldura i-a stors de vlagă iar siguranța cu care le-a vorbit primarul i-a cam dezumflat. Au rămas pe gânduri, întrebându-se ce mama naibii i-o mai aștepta din toamnă.
Cătinel, curtea școlii s-a golit. Două babe curioase, venite de la biserică, s-au oprit boscorodind nu știu ce în poarta școlii, privind îndelung la țigla spartă. Un cârd de gâște tropăia în viteză spre terenul de fotbal unde ițeau capul, pe ici, pe colo, câte un smoc de iarbă. Coman, rămas singur, cocoțat pe una din băncile stricate, și-a aprins o țigare. A tras primul fum până în adâncul plămânilor și, cu un aer satisfăcut, își spuse încet:
– A venit vacanța, să moară mă-sa…
