fbpx

Povești din cancelarie: Doamna Profesoară

de Marcel Bartic, profesor, editorialist Educație Privată cancelarie

Prin 2008, m-am titularizat într-o școală din București și eram foarte mândru de mine. Reușisem să iau un examen dificil și să fac un pas, uriaș  pentru mine pe-atunci, să mă mut în Capitală. Doamne, mi se părea că l-am prins pe Dumnezeu de-un picior! Vă dați seama câte se pot face într-un oraș mare! Să-ți duci elevii pe la toate muzeele posibile și imposibile, să participi pe la concursuri, să ai invitați de tot felul, colaborări, parteneriate, cursuri la care eu, prin școlile de prin mediul rural pe unde am mai fost, doar  visam. Aveam vreo douăzeci și șapte de ani, o energie și-un entuziasm cât pentru zece oameni. Mi-am promis că nu am să las nicio secundă irosită. Că nu voi rata nimic, voi învăța, voi face, voi organiza, voi inova, o să vedeți voi câte pot eu să fac…

Nu stăteam locului deloc, parcă mâncam baterii. Și nu m-am înșelat, o școală dintr-un oraș mare îți oferă multe oportunități. Eram atât de entuziasmat că abia băgam de seamă că, uneori, nu aveam bani să-mi plătesc chiria. Ei, lasă, că o să reușesc eu, e doar o perioadă mai grea, hai să mă înscriu la grad, ba, uite, am găsit și un program de masterat pe care aș vrea să-l fac, fii atent că am și câțiva copii care vor să meargă la olimpiadă și tocmai ce mi-a venit o idee de activitate trăsnet. Școala tocmai făcuse rost de niște table smartboard și eram teribil de încântat, nu mai văzusem decât la televizor așa ceva. Eram mai bucuros ca elevii mei când le foloseam. Stăteam nopți întregi să-mi fac prezentările la un calculator vechi, care abia mergea, dar, a doua zi, îmi sfârâiau picioarele până la școală să văd cum iese lecția și ce spun copiii. Rămâneam, de multe ori, după ce terminam orele, să-mi fac materialele la calculatoarele din școală și mă trezeam că e foarte târziu abia când doamna de la curățenie îmi bătea la ușă și-mi spunea, dom profesor, pierd autobuzul, mă lăsați să dau cu mătura?
În tot iureșul acela nebun, în care mi se părea că douăzeci și patru de ore sunt prea puține pentru o zi de lucru, abia vedeam ce se întâmplă în jurul meu. Totul se derula pe repede înainte. Chipuri, cuvinte, priviri, toate se perindau prin fața ochilor mei cu repeziciune, ca atunci când mergi cu trenul și îți trec peisajele prin fața ochilor iar tu nu le vezi. Pentru că te gândești doar la destinație. Destul de târziu, cred că trecusem binișor de jumătatea primului semestru, am remarcat că prin cancelaria noastră tot venea o doamnă foarte în vârstă. Nu știu să vă spun câți ani o fi avut, sigur era pensionară de ani buni. Stătea uneori ore întregi pe-acolo. Eu, recunosc, am crezut la început că o fi vreo bunică și își așteaptă nepotul să iasă de la ore. Da’ ce căuta în cancelarie? Și de ce atâta timp? Dacă nu mi-ar fi stat mintea mereu în altă parte poate că mi s-ar fi puțin ciudat. Dar nu, eu eram prea ocupat pentru detalii de-astea, v-amintiți dumneavoastră, activități, cursuri, organizez, inovez… N-am băgat de seamă. O vedeam uneori că se mai plimba pe hol parcă încercând să mai tragă cu urechea pe la ce s-o mai auzi prin clase, ce-or mai întreba profesorii. Cum or mai răspunde elevii. Colegii mei pasămite o cunoșteau. O salutau zâmbind, o întrebau ce mai face, cum se mai simte. Știți ce mai făcea câteodată? Aducea în cancelarie câte o farfuriuță cu fursecuri sau prăjituri. Le lăsa acolo pe masă și spunea doar, serviți, vă rog, le-am făcut eu, sunt proaspete. Să nu râdeți de mine. Eu eram tot în scenariul cu bunica și prima explicație pe care am găsit-o a fost că dădea de pomană. Cum se face pe la noi, prin Moldova, când pierzi pe cineva apropiat. 
La un moment dat, am reușit să organizez eu o oră mai altfel, cu un invitat deosebit. M-am chinuit mult timp să-l aduc în școală, a trebuit să fac rost de-o mașină, omul era în vârstă și cam bolnav. De altfel celebru, au venit mulți dintre colegii mei să-l vadă, directorul școlii, și copii, oho, am strâns, cred, vreo patru clase în laboratorul de fizică. Că acolo era mai încăpător. Nu știu de unde mi-a venit ideea, și oricum habar n-aveam cum ar fi trebuit procedat altfel, am făcut și un soi de afiș pe care l-am pus în cancelarie și pe holurile școlii, prin care anunțam de activitatea organizată de catedra de istorie și invitam la participare și că se anunța mega super hiper-interesant… Ce eram eu activ, în ziua aia am fost ca băgat în priză. Doamne, aveam atâtea pe cap! Sună să vezi dacă a ajuns mașina, verifică videoproiectorul, vezi să meargă filmulețul, uită-te după prelungitor, organizează-i pe copii, vai de mine, am uitat să-i spun domnului director că… În fine. Am făcut activitatea, am avut niște emoții incredibile dar, până la urmă, a ieșit mai frumos decât preconizam eu că va ieși. Copiii mei i-au luat invitatului un interviu, au făcut un articol pentru revista școlii, ce mai, primul meu moment de triumf într-o școală bucureșteană! Într-un moment de respiro, m-am oprit câteva minute în cancelarie să-mi trag sufletul. Atunci am văzut-o. Stătea cuminte pe un scaun și mă privea senină. Doamna. A fost pentru prima dată când mi-a vorbit. Felicitări, domnule profesor, am văzut afișul, trebuie că a fost tare frumos, i-am citit și eu cărțile invitatului dumneavoastră. Am rămas surprins. Vă mulțumesc mult, da, mă bucur că am reușit să-l aduc în școală, a fost într-adevăr o experiență deosebită pentru noi toți. Atât. Nu a mai spus nimic după aceea. 
Nu m-am putut abține și, într-o pauză, am întrebat o colegă. Cine e doamna?
A, nu știi? Doamna a fost profesoară aici la noi. Da’ mult, cred că mai bine de treizeci de ani. A predat limba română. A ieșit de mult la pensie dar zice că îi e dor de școală. Mai vine pe-aici, se mai uită la copii, mai stă un pic în cancelarie. Mai stăm de vorbă.
În clipa aceea, timpul s-a oprit pentru mine. Chipuri, cuvinte, priviri, toate au prins viață și am început să deslușesc oamenii din spatele lor. Bucuriile, tristețile, emoțiile pe care mi le-au dăruit de-a lungul timpului. Și, deasupra tuturor, se afla chipul senin al doamnei.
Al doamnei Profesoare.
M-am gândit de multe ori la acest episod din viața mea. Vă mărturisesc că m-am întrebat deseori ce m-oi face eu atunci când… când n-oi mai putea fi pe lângă copii. Pe lângă colegii mei din cancelarie. Când voi fi prea bătrân să mai fac asta și, așa cum e și firesc, voi lăsa locul unui tânăr energic care va vrea să învețe, să facă, să organizeze, să inoveze. Cum oi rezista? Oare nu m-oi găsi și eu pe lângă vreo școală? Nu știu. Măcar cât să-i mai aud pe profesori cum vorbesc cu elevii. Scrisul la tablă. Poate, măcar încă o dată, să-i văd pe copii cum ridică mâna, nerăbdători să răspundă.
Probabil că da. Nu mă imaginez altfel.
Nu mai știu nimic de doamna Profesoară. Eu m-am mutat cu catedra în altă parte și au trecut vreo treisprezece ani de atunci. 
Oriunde ar fi, sper, îmi doresc din tot sufletul, să fie tot acolo unde i-a fost drag să fie toată viața.
Într-o școală.

Scrie un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *