Închide
Performanța măsurată în dosare cu șină și progresul „stimulat” financiar
de Cătălin Zaman, profesor de limba română și director al Colegiului Național ”Mihai Eminescu” din Buzău
Se vorbește mult, aproape obsesiv, în educație despre salarizarea pe criterii de performanță. Conceptul sună bine, modern, european. În realitate, însă, performanța există deja, reglementată, cuantificată și recompensată: sub forma gradațiilor de merit. Acele dosare stufoase, celebrele dosare cu șină, încărcate de hârtii, adeverințe, rapoarte, copii, tabele, dovezi, semnături și ștampile, menite să ateste valoarea unui cadru didactic.
Teoretic, aceste dosare ar trebui să reflecte munca, impactul, calitatea. Practic, de multe ori, ele reflectă mai degrabă priceperea de a produce hârtii, disponibilitatea de a aduna documente și, uneori, doar perseverența administrativă. Nu spun că nu există dosare corecte sau profesori care chiar își pot demonstra performanța prin ele. Există. Dar sistemul, așa cum este construit, favorizează mai ales vizibilitatea birocratică, nu neapărat calitatea tăcută din sala de clasă.
Personal, nu am avut niciodată salariu de merit și nici nu intenționez să depun vreodată. Nu din dispreț față de cei care o fac, ci dintr-o alegere clară: nu am fost și nu voi fi omul hârtiilor. Nu mă regăsesc în logica dosarului cu șină ca formă supremă de validare profesională. Cred însă, cu tărie, în calitatea muncii din clasă, în lecția bine gândită, în întrebarea care îl face pe elev să se oprească din scris și să gândească, în progresul discret, dar real, al unui copil care începe să înțeleagă.
În același timp, dinspre minister se vorbește tot mai mult despre monitorizarea progresului elevilor. Ideea, în sine, este corectă. Educația ar trebui să însemne progres, nu doar parcurgerea programei. Problema apare atunci când acest progres începe să fie discutat ca instrument de recompensă financiară pentru profesori.
Și aici apare întrebarea incomodă. Dacă progresul elevilor va deveni criteriu de câștig suplimentar, ce se va întâmpla, de fapt? Banul – celebrul „ochi al dracului” – va deveni motorul progresului? Nu ne va obliga, oare, pe toți, la progres? Nu ne va împinge subtil spre ajustări discutabile, spre cosmetizări, spre „interpretări favorabile” ale datelor? Nu va transforma progresul într-o cifră vânată, nu într-un proces educațional autentic?
Pentru că progresul real este lent, inegal, uneori invizibil pe termen scurt. Un elev poate progresa enorm fără ca acest lucru să se vadă imediat în note, grafice sau rapoarte. Altul poate bifa progres aparent, fără profunzime. Educația nu funcționează după logica bonusului trimestrial și nici după algoritmi contabili.
Există un risc major ca, din dorința de a stimula performanța, să ajungem să condiționăm onestitatea pedagogică. Profesorul ar putea fi pus în situația de a „produce progres”, nu de a-l construi. De a demonstra rezultate, nu de a forma caractere și gândire. Iar acolo unde banul devine criteriu central, tentația deformării realității nu este o excepție, ci o regulă.
Poate că adevărata performanță în educație nu se lasă prinsă nici în dosare cu șină, nici în grafice de progres. Poate că ea se vede mai târziu, când elevul nu mai e elev. Când gândește singur, când pune întrebări, când nu acceptă răspunsuri facile. Din păcate, pentru asta nu există încă o rubrică într-un formular.
Dar poate că nici nu ar trebui să existe.
Întreb, totuși, pentru un prieten: chiar vrem ca progresul să fie obligatoriu atunci când e plătit? Sau vrem profesori care să creadă în progres chiar și atunci când nimeni nu îl măsoară?