fbpx

Michael Shafir: „De la grădiniță și pînă la sfârșitul studiilor universitare, copilul, elevul și studentul trebuie, în primul rînd, să se obișnuiască să întrebe și să conteste“

Are trei metri de curriculum vitae. Adică un metru cu studii, funcții, distincții și alți doi cu ce a scris și publicat până acum. Este Michael Shafir, profesor emerit la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca.

Michael, cum a fost școala ta în România? Ce-a fost bun, ce-a fost rău, ce-a fost călduț în viața ta de elev?

Cînd ai trei sferturi de secol, amintirile din școală aparțin inevitabil domeniului nostalgiei și aproape tot atît de inevitabil dispar din ele amintirile neplăcute și rămîn numai cele bune și mai ales cele „haioase”. Motivul e simplu: e vorba de tinerețe și de preambulul ei, care în memorie lasă loc numai duioaselor reminsicențe. Asta, dacă nu cumva ai trecut atunci printr-o traumă. Ceea ce, în cazul meu, nu se aplică. Ce a fost bun? Totul a fost bun, pentru că eram tînăr. Ce a fost rău? Nimic, deoarece tot ce a fost rău urma să vină după aceea, or, în cazul meu, „după aceea” se referă la alte meleaguri, deoarece am emigrat la cîteva luni după bacalaureat. Este însă îndeajuns să mă uit la colegii de clasă, cu care m-am întîlnit ocazional la aniversările de absolvire, ca să constat că urmele timpurilor ceaușiste, de care eu am scăpat, au lăsat pe fețele (dar mai ales în sufletele) lor brazde mult mai adînci decît la mine. Memoria mea e dihotomică și n-are deloc loc pentru „călduț”.

Retrospectiv însă, școala românească de pînă la sfîrșitul anului de grație 1961 m-a pregătit excelent, cu toate avatarurile comunismului. Așa încât, odată ajuns în străinătate, am putut face față cu brio studiilor ce au urmat, ba chiar să mă număr printre cei mai buni.

Tocmai de aceea, odată reîntors în România în anul 2005, m-am îngrozit de ce produc liceele. Nu am altă explicație decît „ceaușismul”, care a însemnat însă nu numai impunere „de sus în jos”, ci și colaborare „de jos în sus”. Pînă la reducerea la cel mai mic numitor comun. Îți dau un singur exemplu: am avut un minunat profesor de istorie, domnul Iordănescu. După plecarea mea, a fost „mazilit” la un liceu mărginaș, pentru că nu preda cum și ce voiau autoritățile. Denunțul a venit de la o colegă de disciplină. Și domnul Iordănescu a murit de inimă frîntă.

Profesori buni, profesori răi… aici poate nuanțăm, căci mai sunt și profesori care predau excelent, dar se poartă rău cu elevii, dar și profesori ca pâinea caldă, însă copiii nu rămân cu nimic de la ei.

Putem vorbi la nesfîrșit și pe acest subiect. Profesori care predau bine, dar se poartă urît cu elevii nu-mi amintesc să fi avut, dar cred că totul depinde de întrebarea „Cine profesionalizează profesorii?”. Or, să știi că această problemă există peste tot și nicăieri nu i se acordă destulă atenție. Din lipsă de timp, de resurse și mai ales de disponibilitate de a privi problema „în față”. Se adaugă și situația în care profesorul nu vrea, de fapt, să fie profesor de liceu, crede că i se cuvine mai mult (ca prestigiu, ca salariu sau ambele) și frustrările cad în capul elevului. Poate și în capul soției sau soțului. Al doilea caz e și el răspîndit. Pe vremea mea, existau profesori forțați de împrejurările ideologice ale timpului să predea tot felul de materii aiuristice, cum ar fi „Apărarea locală antiaeriană” (ALA). Orice altceva ar mai fi predat, își pierduseră prestigiul cu ALA și singura modalitate de a-l recîștiga era să fie „foarte buni” cu elevii care se umpleau de note de 10 la biologie, psihologie etc.

Dar am avut și un diriginte, profesor de latină, un om ca pîinea caldă, dar de la care era greu să înveți ceva. Totuși, liceul nu este o societate de binefacere reciprocă. El presupune o selecție. Tocmai aici cred că liceele românești de azi eșuează cu brio, principiul de bază fiind bine-cunoscutul „Merge și-așa”. Ei bine, merge pînă ne împotmolim. Și cum același principiu domină și în multe instituții de invățămînt superior (de la licență la doctorat), ne aflăm într-o situație din care eu nu văd altă ieșire decît o regîndire a întregului sistem. Din clasa pregătitoare pînă la sfîrșit.

Părinții tăi ce și-au dorit de la tine ca elev? Și ce i-au dat ei copilului Michael?

Niciodată nu am avut un control parental, poate și din cauza faptului că, atunci când am ajuns la școală, părinții mei erau deja divorțați. Stăteam cu tatăl meu, care voia numai să trec clasa. Și care nu a înțeles de ce, către sfîrșitul liceului, i-am spus că neapărat vreau să merg la universitate. Ocupîndu-se de comerțul la negru (asta da disidență!), n-avea el timp de performanțele mele școlare, mai ales că era plecat din București mai tot timpul. Dar mi-a dat enorm în ce privește socializarea politică anticomunistă. Am mai povestit altundeva cum mi-a ars o palmă în baie (cu robinetul curgînd, să nu audă vecinii), ca să-mi dovedească faptul că „tătucul meu” nu murise odată cu Stalin, cum îi spusesem întorcîndu-mă de la școală cu lacrimi în ochi. Și apoi, bancurile anticomuniste cu care ne delectam, dar știam că nu am voie să le spun altora.

Ce liceu ai absolvit și de ce l-ai ales? Cum a fost să fii licean în România în anii ’60?

Am absolvit Liceul Lazăr, dar nu am nici măcar acest merit. Nu eu l-am ales, ci liceul m-a ales pe mine, repartizările făcându-se și în funcție de domiciliu. Or, din 1950, noi locuiam la o mătușă care „ne luase în spațiul ei locativ” (de o singură cameră, cu un antreiaș), pe Schitu Măgureanu nr. 3, adică vizavi de Lazăr. E adevărat, a fost și un concurs de intrare (nu-mi amintesc botezat cum), dar acesta n-a constituit o problemă. Așa că am studiat la Lazăr din 1956 pînă la sfîrșit, în 1961. Clasa întâi am făcut-o la Mântuleasa lui Eliade, iar clasele 2–4 la Cuibul cu Barză.

Ai plecat din țară. Când și de ce-ai plecat?

Am plecat în septembrie 1961, emigrînd în Israel legal. De ce am plecat? Ei, e și aici o poveste destul de interesantă pentru evoluția mea. Nu am plecat în Israel pentru că aș fi fost sionist. Sionist am devenit în Israel, dar un „sionist critic.” Aș fi plecat oriunde nu era comunism, deoarece nu mai puteam să trăiesc cu sentimentul că una spui în afara casei, și alta acasă. La numai 14 ani mi-am jurat că pînă la 20 plec ori mă sinucid. Puțini mă cred, dar e treaba lor. În 1958, cînd au reînceput depunerile de cereri pentru, cică, „reîntregirea familiei”, am depus și noi, atît pentru Australia (unde aveam ceva rude de gradul celei de-a cincea roți de la bicicletă), cît și pentru Israel, unde nu aveam rude (de fapt, aveam, dar nu știam de ele pe atunci). Tata nu voia să plece, cu tot anticomunismul lui. Și atunci am acționat parșiv: i-am spus că  mama mi-a promis că depune ea actele împreună cu mine. O minciună sfruntată a unui copil care știe cum să exploateze concurența dintre părinții divorțați. Și așa, în 1961, am primit aprobarea de plecare, cu „foi de drum”  pentru Israel, pe care erau lipite fotografiile depuse pentru plecarea în Australia.

Cum a fost adaptarea la noua țară, un stat tânăr, pe cale de așezare? Dar impactul cu sistemul de educație al Israelului cum a fost pentru tânărul Michael?

Orice aculturalizare e dificilă, cu atît mai mult una într-o limbă și o cultură de care nu ai habar. Și eu chiar nu aveam habar, nici măcar „confirmarea” (Bar Mitzvah) nu o făcusem. Așa că a trebuit să urmez calea cea mai dificilă, începînd cu studiul limbii, apoi lucrînd în diferite locuri, de la munictor în portul Așdot, aflat în construcție, la „picolo” la hotelul Sheraton din Tel-Aviv și altele pe care le-am mai uitat. Dar tot timpul avînd ca țel studiile universitare. Le-am început în paralel cu armata, dar cînd am absolvit prima licență (literatură engleză) mi-am dat seama că nu făcusem altceva decît să devin un titrat universitar analfabet, căci îmi era greu să citesc pînă și un ziar în limba ebraică. Și atunci am luat hotărîrea că așa nu mai merge. O hotărîre cu consecințe directe, dar mai ales indirecte. Cele directe: am ajuns să vorbesc o ebraică „clasică” (există o mare diferență între ea și cea de stradă). Cele indirecte: efortul a fost atît de uriaș, încît a șters pur și simplu din memoria mea multe episoade ale copilăriei și tinereții în România, inclusiv persoane. Am constatat asta la reîntoarcerea în România, prima, în 1990. Dar nu am întrerupt nicio clipă legăturile cu cultura română. Citeam enorm în românește pregătindu-mi doctoratul (mama îmi trimitea cărțile pe care i le ceream, deși unele nu ajungeau, presupun din cauză că, deh, și vameșii români voiau să citească literatură semisubversivă). Subiectul doctoratului (1981): Intelectualul și Partidul în România lui Ceaușescu.

 Ai absolvit Universitatea Ebraică din Ierusalim, ai făcut acolo și masterul, și doctoratul. Apoi, ai început să predai tot acolo. Cum a fost să schimbi banca de student cu catedra?

Foarte haios. Pentru că studenții îmi cereau să mai „cobor nivelul” ebraicii pe care ajunsesem să o vorbesc. Și pe care azi nu o mai vorbesc la același nivel.

Ce-a fost diferit la Universitatea din Tel-Aviv? Știu că și acolo ai predat.

Nu prea multe. Învățasem deja la Universitatea Ebraică că intrigile și invidiile universitare depășesc imaginarul curent în alte părți, că în universitate afli că ești mort la două săptămîni după înmormîntare. Ceea ce s-a confirmat la Tel-Aviv, dar și la Cluj. Poate mai ales la Cluj.

Cum a fost întoarcerea în țară, în țara de care nu te-ai despărțit, de fapt, niciodată?  În țara căreia i-ai vorbit atâția ani prin Europa Liberă? Ai revenit aici ca profesor universitar.

Am știut exact la ce mă întorc. Vocația mea este cea de dascăl. Știam că studenții trebuie provocați ca să fie școși din letargie. Am făcut-o cu succes, așa cel puțin s-au exprimat ei cînd m-au votat (pe țară) cel mai bun profesor al anului respectiv. Știam, de asemenea, că fără criteriul selecției nu se poate opera. Mă așteptam la proteste. Așa a și fost, inclusiv din partea a doi colegi de catedră, care s-au dus cu jalba-n proțap la rectorul de atunci, profesorul Bocșan. Amîndoi dădeau numai 9 și 10. Unul dintre ei avea să devină decan după pensionarea forțată a rectorului Andrei Marga, operînd asupra mea ceea ce nu îi mersese la Bocșan. O istorie banală, la urma urmei.

Banală pentru chirurg, nu pentru pacientul care suferă operația. Problema rămîne, însă, cum ajunge bisturiul în mîna unui asemenea chirurg. În cazul meu, s-a operat pe principiul „să scăpăm de oamenii lui Marga”. Numai că eu nu fusesem niciodată un astfel de om.  Din contra, am fost unul dintre puținii care îndrăzneau public să-i chestioneze afirmațiile, cînd și dacă era cazul. În schimb, „chirurgul” pe care îl menționam era principalul său purtător de valiză, și asta nu numai la figurat. Eu am supraviețuit „dictatorului Marga” cu ușurință, suntem amici și azi. Nu însă și „chirurgiei” sub rectoratul domnului Academician Profesor Dr. Ioan-Aurel Pop. Cine știe, poate din motive similare cu cele ale morții mele clinice la Universitatea din Tel-Aviv. Mai precis, alergia mea la naționalism, indiferent de coloratura acestuia.

Povestește-mi un pic despre experiența de la Universitatea din Roma.

Nu prea am ce povesti. Cîteva cursuri predate în limba engleză unui grup restrîns de studenți, mult prea pasivi pentru gustul meu. În schimb, o prietenie frumoasă cu inițiatorul invitației, profesorul David Meghnagi. Frustrări comune. Nici în Italia nu merg cîinii academici cu covrigi în coadă. Dar și acolo ei sunt primii care latră de se aude la Vatican.

Ce a presupus să fii membru și expert permanent al Agenției Române de Asigurare a Calității Învățământului Superior?

Nimic. Regret să spun că am fost fericit să-mi dau demisia de acolo. Ești așteptat cu surle, trâmbițe și (mai ales) țambal cînd vii într-o vizită la o universitate care trebuie să primească atestarea. Pleci acasă cu cîțiva litri de pălincă, vin și bunătăți locale care ți se „împing” cu forța în brațe sau portbagaj. Uneori (cazul unor universități particulare), nu există nici măcar bibliotecă demnă de acest nume, numai niște vechituri, probabil înregistrate în grabă în ajunul vizitei. În schimb, tot felul de „sfori” trase în ajun, și mai ales după ce „revizorul” a plecat acasă. Gogol s-ar fi plictisit, déjà vu! Mulțumesc, nu e pentru mine.

Ai predat și la o universitate privată din București. Ce ți-a plăcut, ce nu ți-a plăcut acolo? Învățământul universitar privat nu are o faimă prea bună în România.

Studenții nu au fost deloc mai slabi sau mai buni. Nici mentalitatea lui „Eu plătesc, tu dai diploma” nu e foarte  diferită de ce am întîlnit la Cluj sau alte universități de stat. În schimb, „pușcarea gologanului” de către conducere (patron, rector) se face pe față. Nu-s destui studenți înscriși, închidem șandramaua. Ceea ce s-a și întîmplat la Universitatea Dimitrie Cantemir, despre care vorbeați. Eu am plecat înainte, cînd am constatat că mă costă mai mult drumul Cluj–Bucureșți–Cluj decît „salariul” pe care binevoiseră să mi-l plătească, contrar celor stabilite cu un an înainte. Pur și simplu am refuzat să ridic de la casierie ce-mi pregătiseră. Bineînțeles că dintr-odată nu a mai fost posibil să mă primească doamna rector. Dar nici eu nu am mai insistat.

Și-acum, să trecem la întrebările hardcore: ce e fundamental greșit în învățământul nostru universitar? Dacă vrei, putem extinde întrebarea și la învățământul preuniversitar.

Hardcore sau ba, cred că am răspuns parțial la capitolul softcore. De la grădiniță și pînă la sfârșitul studiilor universitare, copilul, elevul și studentul trebuie, în primul rînd, să se obișnuiască să întrebe și să conteste. Civilizat, dar să conteste. Învățătorul și mai apoi profesorii trebuie să știe că o contestare nu este un afront la adresa autorității și științei lor și să încurajeze acest lucru. La sfîrșitul fiecărei lecții, un sfert de oră trebuie alocat pentru „Ce nu s-a înțeles” și pentru „Cine e de altă părere”. Altfel, nu mai scăpăm niciodată de conformism și de slugărnicie. Mai apoi, sfântul „Non multa sed multum” trebuie aplicat constant. Asta înseamnă, poate, mai puține materii, dar în adâncime. Pe locul trei aș pune selecția de care vorbeam. Iar pe locul patru (dar poate unu), conștientizarea faptului că a copia este un furt. Da, încurajați denunțul. Mai bine acum, decât mai târziu la DNA, pentru că atunci e mult prea târziu.

Cu ce ar trebui să începem redresarea sistemului românesc de educație? Câteva puncte esențiale, știu că e un subiect în sine.

Cu cele de mai sus, iar toate acestea sunt condiționate de alocarea celebrelor 6% din buget. Fără asta nu poți pretinde nimic și, mai ales, nu poți pretinde ca oameni valoroși să predea în școli. Dacă predă pleava, culegi pleavă. Dacă predau ciurucurile, culegi ciurucuri.

Ce părere ai despre faptul că a crescut foarte mult numărul universităților de stat, dar și al celor private? E necesar, cui folosește?

Toată lumea cunoaște acest răspuns. Principiile pentru corectarea situației sunt și ele ultracunoscute, începînd cu vestita evaluare. Dar ce te faci, că X are amic pe Y, care e patron de universitate particulară și donator partidului (mai rău, partidelor) A și B? Nimeni nu are nevoie de atîtea particulare. Nici măcar de atîtea universități de stat la Ciuguleștii din Deal și la Urlații din Vale. E un contraserviciu făcut studenților, în primul rînd.

Cât de bine pregătiți sunt tinerii care ajung studenți? Dar masteranzii? Dar doctoranzii?

Problema noastră nu este că s-a adoptat sistemul Bologna, ci că s-a aplicat acest sistem așa cum s-a aplicat. Când licența dura patru ani, în ultimul se mai cizelau cît de cît lucrurile. Acum, se trece la masterat la „specializări”. O crimă. Masteratul (un an e mult prea puțin) ar trebui să facă ceea ce făcea înainte anul patru la licență sau trebuia să facă. Mai precis, să permită adîncirea comparativă a subiectelor studiate la licență. Specializarea trebuie să survină numai la doctorat.

Profesorii universitari cât de bine pregătiți sunt?

Atât de bine cît le-a permis un sistem comunist, unde (nu trebuie totuși uitat) au supraviețuit, pe lîngă papagalii de partid, și personalități excelente. Cu ce preț? Ăsta e un subiect de altă natură. Rezultatut acestui mixaj, însă, este că avem printre profesorii universitari și oameni bine pregătiți, dar cu schelete în dulap, și oameni mizerabil pregătiți, cu sau fără asemenea schelete. Speranța cu generațiile viitoare e slabă. Am foști doctoranzi excelenți care sunt pe punctul de a renunța la cariera universitară. Deși au vocația necesară. Din scîrbă și disperare.

Există în curriculumul universitar materii „de umplutură“? Știi tu, alea pe care le au studenții în programă ca să aibă profesorul de muncă. Ai întâlnit așa ceva în ultimii ani?

Personal, nu. Dar am întîlnit nenumărate cazuri în care la licență și masterat se preda același lucru sub alt titlu. De ce? Pentru că respectivii nu pot preda altceva. Și mai este un răspuns, recent oferit de un politician: „Pentru că putem”.

Te-ai confruntat, ca profesor, cu situații delicate? Mă refer și la colegi, și la studenți. Da, de orice fel.

M-am confruntat cu încercări de a mi se oferi „șpagă” ca să trec un student sau o studentă. Le-am refuzat. Uneori, oferta a venit sub o formă „delicată”: de la părinți dispuși să înființeze o catedră pe numele meu. Am răspuns că aș accepta, însă după ce fiul sau fiica au absolvit cu bine doctoratul. Bineînțeles că nu s-a mai revenit cu oferta. Dar am fost destul de prudent încât să aduc la cunoștința colegilor din consiliul profesoral aceste lucru. Nu am avut impresia că i-aș fi impresionat prea mult. Mai adaug că de cîte ori am ridicat în acest consiliu problema exmatriculării celor care au fost prinși copiind m-am lovit de o respingere cvasitotală. Am auzit apoi că încerc să subminez reputația facultății. Las la latitudinea cititorilor să hotărască cine o submina.

Crezi că mulți dintre acești tineri – studenții – sunt atât de „degringolați“ și pentru că, ori mai ales, în România încă „eu te-am făcut, eu te omor“, așadar părinții decid carierele lor? Sau, iar asta nu e mai puțin grav, părinților nu le pasă ce alegeri fac copiii lor?

Există ambele cazuri. Dar pentru mine, studenții sunt în primul rînd oameni destul de maturi ca să știe ce fac. Părinții, la fel. Și eu, unul, mă întreb când vor face acești părinți calculul (e posibil cu creion și hârtie în mână) și vor ajunge la  concluzia că:

1)  A întreține la studii azi un student în România nu costă cu mult mai puțin decât a-l întreține altundeva în Europa;

2) În schimb, diploma va valora cu mult mai mult decît una oferită de vreo universitate copy-paste, iar acest lucru este cunoscut și angajatorilor. Riscul este să ne vedem cu cei mai valoroși rămânând acolo unde și-au făcut studiile. „Din această dilemă nu puteți ieși. Am zis.”

Apropo, ce-mi spui despre educația pentru carieră, care la noi e sublimă, dar lipsește cu desăvârșire?

Atîta timp cît persistă lacunele amintite anterior, nici educația pentru carieră nu le va rezolva. Cine să predea, cui să predea?

Cred, văzând cât poți fi de activ, cât ești de neobosit, că ești unul dintre cei mai optimiști oameni pe care i-am întâlnit, poate ești extraterestru… Pe ce te bazezi, Michael, în optimismul tău?

Dragă Ana Barton, îți mulțumesc pentru această întrebare, deoarece ea îmi demonstrează că reușesc în efortul meu de disimulare. De fapt, sunt un ultrapesimist, unul dintre aceia care susțin că sinuciderea ar avea sens dacă prin ea ai fi putut corecta situația care te-a împins la acest pas. Dar n-are nici măcar acest sens. Și atunci, e mai bine să purtăm măști. Toată viața nu este altceva decât un scurt episod carnavalesc.

În afară de ce are statul român de făcut în privința sistemului de educație, omul obișnuit ce poate face? Cum vezi tu o posibilă implicare a lui?

Da, eu cred foarte tare în omul obișnuit, dacă există așa ceva. Întreaga filosofie politică se împarte în două mari grupe: cei ce percep comunitatea ca fiind în centrul viziunii asupra societății și cei ce percep individul ca fiind în centrul ei. Fac parte din cea de-a doua grupare. Omul obișnuit devine om neobișnuit atunci când îi lezezi drepturile sale de bază, cu care se naște, indiferent dacă este sau nu conștient de acest lucru. Demnitatea este unul dintre aceste drepturi. Altundeva ea se numește „drept la viață”, dar nu orice viață se poate trăi la nesfîrșit fără demnitate. Vă urmăresc pe cei care demonstrați acum sub sloganul #rezist. Să nu vă supărați: momentul serios va veni sub sloganul „Nu mai rezist”. Adică #action.

Umorul, domnule profesor Shafir, umorul domniei voastre este unul unic, spectaculos, molipsitor. Crezi că umorul e cea mai sănătoasă inimă a omului? Și, în același timp, cea mai sănătoasă minte? În fine, întrebarea era ce-i dai să mănânce, de nu doarme niciodată?

Ca să ai umor trebuie să fii în primul rând capabil să ți-l aplici ție însuți, altfel nu face doi bani. E aproape sigur o trăsătură a evreilor central-europeni, pe care o au și armenii. Nu o vei întîlni la evreii sefarzi din afara Europei. Cu armenii concurăm în toate, de mulți ani. Poate de aceea concurăm cu ei și la capitolul genocid. Vezi, aici e secretul: să poți rîde și de ce este mai tragic.

Interviu de Ana Barton

Fotografii din arhiva lui Michael Shafir

Scrie un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Pagina data web este protejata cu reCAPTCHA care este in aplicarePolitica confidialitatii si Conditiile de service Google.