Închide
Jurnalistul independent rus Serghei Parkhomenko a publicat mesajul primit de la un prieten care este şi profesor universitar la Moscova. Mesajul profesorului arată starea de spirit din capitala Rusiei, dominată de frică şi de speranța oamenilor că nu vor primi ordin de încorporare.
Postarea jurnalistului, integral:
Am primit un mesaj în messenger de la un vechi prieten. Îl cunosc de la naștere, este cu 12 ani mai mic, acum are 46 de ani.
Iată mesajul așa cum a fost trimis, am eliminat doar câteva informații care ar permite identificarea acestuia. Această scrisoare este un răspuns la un simplu mesaj de salut. Ce mai faci? „
Este foarte dulce-amărui de citit.
„Buna ziua.
Sunt la Moscova.
Nu pot descrie situația pe scurt.
E greu, desigur, Seryoj.
Trăiesc, dacă poți numi asta viață. Mai degrabă, exist. Încerc să rămân cât mai sănătos posibil în aceste împrejurări.
Îi dau o mână de ajutor Tatălui meu.
Lucrez. Predau mult. Acum sunt atât la [numele universității], cât și la [un alt nume]. Lucrez cu copiii de la școală. Tinerii au o mulțime de întrebări, dar nu există profesori care să le răspundă în afară de noi. Sunt in institut de dimineața pana seara, mulți străini, veniți din toata tara. Da, iar adulții sunt acum ocupați să rezolve alte probleme. Din nou, majoritatea nu cred propaganda. Ei văd și știu ce se întâmplă în mica lor patrie, în sate și așezări. Simt o responsabilitate personală și mai mare în acest sens. Mai presus de toate, îi învăț să gândească, să contemple, să judece, să demonteze, să formuleze. Aduc tot posibilul la viitor, ca să spun așa, îmi pare rău pentru patos. Mă rog ca acesta sa fie viitorul pentru ei.
De fapt, Seryozh, fiind în epicentrul a tot ceea ce se întâmplă, cel mai insuportabil lucru este creșterea sentimentelor de neputință și singurătate.
Mulți au plecat și pleacă. Oamenii care sunt aproape de tine pleacă. Sunt atât de puțini dintre noi! și pe zi ce trece totul devine din ce în ce mai mic. Alții au tăcut.
Deși mulți „oameni de stat” înflăcărați, așa cum le spun eu, și „patrioții” din jur au tăcut și ei. Este clar de ce, una este să conduci populația la mitinguri și să le dai afișe, alta este să-i conduci la un abator și să le dai puști. S-a schimbat situația pentru ei. Acum totul i-a lovit direct. Totuși, cei mai mulți dintre ei sunt ca niște strigoi. Și unii dintre ei cu și mai multă austeritate, cu mai multă agresivitate decât înainte, fără o încercare de dialog, fără moralitate, fără conștiință. Și, desigur, toată lumea din jur este de vină pentru toate necazurile, dar nu ei înșiși.
Și mă simt din ce în ce mai des tăcut când vorbesc, ceea ce nu se întâmpla înainte. Cum îmi justific tăcerea. Ca o trădare.
Neputință, singurătate și rușine.
Nu trăiești, doar exiști în această zi. Fără planuri pentru viitor. Fără claritate. Nu există altă teamă decât osânda.
Cam așa trăiesc. Asta pentru a spune totul pe scurt „
