M-a provocat!

Așa își justifică oamenii agresiunile, indiferent de felul acestora. Numai când se întrevăd repercusiuni pentru faptele lor încep să se gândească la faptul că puteau să nu primească provocarea.

Când sunt mici, copiii au perioade în care au tendințe agresive și perioade în care sunt defensivi. Din păcate, mulți dintre părinții celor care sunt agresați își îndeamnă copiii să riposteze, furioși că ai lor sunt doar „la primire“. Le cer să fie violenți, să răspundă la violență cu violență, considerând că în acest fel îi învață să se apere. Tot din păcate, mulți dintre părinții copiilor care lovesc sunt mulțumiți de faptul că ai lor dau, considerând că astfel își manifestă personalitatea puternică. Numai că agresivii devin defensivi, iar defensivii au și ei perioade de agresivitate, iar părinții care îi stimulează să-și manifeste „forța de caracter“ prin manifestări agresive nu fac decât să-i valideze ca oameni violenți.

Apoi, sunt provocările. Copilul care primește o palmă sau un pumn este instigat de propriul părinte să riposteze. I se spune să nu stea „ca prostul“, să se apere, să-și arate puterea. Când, în mod normal, ar trebui să i se spună că violența nu este niciodată un răspuns, doar în caz de legitimă apărare, însă nu putem vorbi despre legitimă apărare la copii de trei, patru, cinci ani.

Or, dacă părinții copiilor care au accese de violență le-ar explica, desigur că trebuie să facă asta de mai multe ori, cel mai probabil nu e suficient o singură dată, și nu-i spui să nu dea dându-i peste mână, „ca să simtă și el cum e să fii lovit“, atunci actele de violență ar fi mult mai puține.

Dar pentru ca violența să fie din ce în ce mai rară într-o societate e necesar să ne învățăm copiii, încă de când sunt foarte mici să nu fie violenți. Sigur că și aici, ca în orice altă formă de educație, învățătura prin exemplul personal al părintelui este cea mai eficientă, așadar să nu țipi la copil și în niciun caz să nu-l lovești îl va ajuta mult în transformarea lui într-o ființă nonviolentă. Dacă îl respecți pe copil și ești atent la nevoile lui, îl înveți să se respecte și să-i respecte și pe ceilalți. Îl înveți să se întrebe, atunci când un alt copil îl lovește, ce-l doare pe acel copil, ce nu îi convinde, de ajunge să lovească.

Ochi pentru ochi și dinte pentru dinte e o expresie din vremuri străvechi și nu mai are aplicabilitate în timpul în care trăim noi. Însă pentru a-i învăța pe copii nonviolența e necesar să ne dezvățăm noi înșine de ea și să începem prin a identifica agresivitatea dintr-o replică virulentă pe care ne grăbim, la nervi, s-o dăm cuiva și să nu ne mirăm de răspunsul și mai virulent pe care îl primim. Adică ne dezvățăm tot prin atenția omului față de om. Provocarea poți s-o primești s-au s-o ignori, e o chestiune de alegere și de asumare a consecințelor primirii ori ignorării provocării.