fbpx

De ce îi comparăm pe copii cu noi?

Și părinții, și profesorii îi compară pe copii cu ei. De acord, e greu să te abții, însă copilului nu-i e de niciun folos comparația asta, la el ajunge un singur mesaj: „Nu ești suficient de bun.“

Și totul pornește de la „Pe vremea mea…“. Ei, bine, ei nu trăiesc în vremea în care eram noi copii, ci în vremea lor, vremea în care învățăm noi să fim părinți sau profesori. Și, bineînțeles, copiii se influențează între ei, așa cum ne influențam și noi. Și, tot bineînțeles, năstrușniciile se propagă mai ușor decât simfoniile.

Poate că noi am fost premianți și olimpici – cât din efortul ăsta a fost pentru a fi acceptați de propriii părinți și de profesorii noștri? –, poate că noi eram mereu devreme-acasă – unde era să ne fi dus, câte feluri de distracție aveam noi? –, poate că eram ascultători până în vârful firului de păr – nu cumva ai noștri condiționau manifestarea sentimentelor față de noi cerându-ne să-i ascultăm cu sfințenie sau nu cumva aceeași ascultare oarbă era indispensabilă pentru a primi o jucărie sau altceva pe care ni-l doream foarte mult? – ori poate că pur și simplu avem acum o imagine distorsionată despre ce copii minunați am fost.

Să-i comparăm pe copii cu noi – și mai ales cu obediența noastră față de părinți, de profesori, de toți ceilalți adulți – e extrem de dureros pentru ei și de păgubos pentru relația dintre noi și ei. Să-i spunem copilului când tocmai a făcut o greșeală că noi am fost mai buni, noi nu ne-am dezamăgit părinții, bunicii, unchii, mătușile, vecinii de pe scară și nici educatorii, e o formă de a-l arunca într-un hău emoțional, prin provocarea unei răni pe care o va vindeca foarte greu și, cel mai probabil, numai cu ajutor de specialitate. Dar asta când va fi adult, după ce va fi trecut prin oceane de neîncredere, provocatoare de neagră suferință, după ce va fi făcut alegeri emoționale conforme cu acea durere, așadar dezastruoase, după ce nu se va mai fi suportat pe sine ca ființă umană, pentru că nu s-a găsit niciodată pe sine acasă.

Figura puternică a părintelui poate fi demolatoare și poate anihila personalitatea copilului și, firește, adultul va fi întotdeauna sufletește sub dărâmături. Pe copil în însoțim în drumul prin viață, îl sfătuim, îi explicăm, îl învățăm, îi povestim, dar mereu cu grijă pentru ființa unică și independentă de noi care este copilul. Dacă îl vom compara cu realizările noastre de copii, cu „perfecțiunile“ noastre, copilul, și mai târziu adultul, se va simți un nevolnic, un dependent, un nimic. Iar toate astea dintr-o, de altfel, foarte bună intenție a părintelui de a-i da copilului un exemplu. Numai că nu în forma unei comparații care îl defavorizează clar pe copil. Același lucru e valabil și pentru profesori. „Pe vremea mea…“ invalidează și creează o falie ca după un cutremur de zece grade pe Richter.  

 

Scrie un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Pagina data web este protejata cu reCAPTCHA care este in aplicarePolitica confidialitatii si Conditiile de service Google.