Cum adică un copil altfel?

„We don’t need no education
We don’t need no thought control
No dark sarcasm in the classroom
Teachers leave them kids alone
Hey! Teachers! Leave them kids alone
All in all it’s just another brick in the wall
All in all you’re just another brick in the wall“ – Pink Floyd, „Another Brick in the Wall“

Toți suntem altfel fiindcă toți suntem unici. E un fel de egalitate în diversitate. Problema e când unii vor să fie mai unici decât alții doar fiindcă îi aseamănă nicște caracteristici și devin o majoritate care decide și apasă minoritatea care acceptă, că n-are-ncotro, dar suferă.

Dacă avem două mâini, două picioare, vedem, auzim și putem vorbi, omul se consideră îndeobște normal, iar pe cel căruia îi lipsesc una sau mai multe dintre caracteristicile astea îl consideră un „aproapeom“, dacă-mi permiteți expresia. Dacă poate înțelege o înșiruire de cuvinte într-o frază sau poate decoda un gest, o privire, o emoție, omul iar se consideră normal, iar pe cel care nu poate face una din astea ori nu poate niciuna îl consideră tot aproapeom.

În general, aici apare mila, care e rea ca ciuma fiindcă implică un soi de superioritate rece și stearpă care-l determină pe „normal“ să ia distanță de cel pe care-l simte cu deficiențe de orice fel. Mila e un fel de silă mascată în cuvinte de compasiune, dar care nu ajunge niciodată la vreo formă de sprijin față de omul aflat într-o stare delicată, temporară sau permanentă.

Cel care va face ceva pentru aproapele său care se află într-o stare diferită de a majorității umblătoare, văzătoare, auzitoare, vorbitoare și (cât de cât) înțelegătoare va fi cel căruia nu-i va milă de el, ci îi va fi drag de el, așa cum e omenește să-ți fie de un alt om. Regizorul Cristi Puiu spunea într-un interviu că „În afara gândului bun, nicio întâlnire nu se produce“. Vorbea, firește, despre întâlnirile reale, nu despre surogatele de întâlniri sociale, cu îmbrățișări false și săruturi în aer, întâlnirile alea în care nici privirile nu se-ntâlnesc.

Copilul altfel nu are nevoie de toleranța grupului de colegi și a profesorilor, el are nevoie de omenia lor, de susținerea lor, de ajutorul lor. E vital pentru orice ființă umană să fie acceptată de un grup, așa învață să se cunoască și să se accepte pe sine. E vital și un pic peste pentru un copil special, în sensul în care are o caracteristică pe care societatea o consideră inabilitate sau chiar dizabilitate, să fie acceptat de către copiii de vârsta lui, de educatori, de societate, dar nu ca un perpetuu generator de milă, ci ca un om întreg, însă diferit, așa cum este el.

E bizar și atât de nedrept ca un om căruia îi lipsește o mână să fie considerat a fi cu handicap, dar un om care ascunde foarte bine, câteodată și de sine, o suferință sufletească, suferință care-l afectează cumplit pe el și-i afectează mult și pe ceilalți, chiar dacă n-o identifică, este perceput ca întreg, „normal“. Or, normalitatea noastră tocmai în unicitatea fiecăruia constă, iar să le predăm copiilor lecția bunăvoinței și-a omeniei îi va face să nu-și piardă niciodată întregimea sufletului și a minții.