Plec de-acasă. La grădiniță

Granița foarte fină, din acest motiv și dificil de desenat fiindcă nu există pensule atât de subțiri, dintre respectul și supunerea față de un profesor îl face pe copil să fie tentat să se așeze exat pe firul ăla aproape nevăzut, însă atât de rezistent la rupere.

Când ajunge la grădiniță, copilul este un pic timorat de forma organizată de educație. Acasă, cu părinții, cu bunicii, cu bona, poate, e altfel. Toată atenția familiei e asupra lui. În noul loc, e nevoit s-o împartă cu alți copii. Apoi, părăsirea, chiar și doar pentru câteva ore pe zi, a cuibului creează spaime mai mici sau mai mari, depinde de copil. În ce-i privește pe colegii de grupă, iar nu e simplu. A fost obișnuit să-și aleagă singur partenerii de joacă. A folosit simpla metodă a excluderii celui cu care nu te potrivești la groapa cu nisip și la tobogane, cea mai eficientă, de altfel. Acum, lucrurile stau altfel. Copilul trebuie să învețe să interacționeze cu toți copiii din grupa lui, iar asta înseamnă că nu are cum și unde să plece atunci când îi vină să-și ia jucăriile și să fugă-n lume. Pentru că și jucăriile sunt ale tuturor copiilor.

Nu pare un foarte mare lucru să duci un copil la grădiniță, însă universul casei și familiei lui, care e un spațiu fizic și emoțional securizant, indispensabil pentru ca el să crească bine, are acum o spărtură în zid cam măricică. Un loc nou, de unde n-ai cum să pleci când nu-ți convine ceva, un educator, care nu e nici mama, nici tata, nici bunica, colegi care-ți plac, dar și care nu-ți plac, însă cu care îți petreci tot timpul pe care-l ai de stat la grădiniță.

În afară de copiii extrem de adaptabili, care sunt foarte puțini, ceilalți, majoritatea, ori resping cu totul noua formă de educație – plâng, se opun plecării la grădiniță, trag de mama sau de tata să rămână măcar cu ei acolo sau chiar se îmbolnăvesc –, ori devin foarte supuși față de educator, au un fel de înmuiere a voinței, fac ce li se spune, însă nu cu plăcere, sunt apatici sau chiar triști.

Sigur că părinții au un rol foarte important în a-i prezenta copilului noua situație ca pe o șansă de descoperire a unei noi lumi, însă educatorul are, la rândul său, un rol esențial în a nu încuraja supunerea copilului, care se poate transforma într-o obediență permanentă, un fel artificial de a fi în afara casei, în mediul educațional organizat, tip de comportament pe care copilul îl poate internaliza astfel încât să nu-l mai perceapă ca pe un instrument de supraviețuire, ca pe o mască temporară, ci să se confunde cu această mască și să devină ascuns, supus, să se depersonalizeze, ca să se integreze. Iar educatorul îl poate feri pe copil de alunecarea pe panta obedienței dacă este atent la el, empatic, dacă-i lasă timp de adaptare, îl încurajează și-i oferă afecțiune. Ceea ce ar trebui să poată orice educator, că doar de-aia a ales să lucreze cu copiii fiindcă îi sunt foarte dragi, nu?