Închide
Annemarie Duncan spune, când se referă la România, „la noi în țară“. A venit aici acum unsprezece ani și i s-a părut ireal de frumos. N-a mai plecat, iar de-atunci face ce știe ea mai bine – transformă în bucurie tot ce privește, tot ce atinge.
Anne, povestește-mi un pic despre tine, te rog. Unde te-ai născut, familie, țara ta.
M-am născut în Anglia, în 1986, unde am și trăit până la vârsta de 5 ani. Atunci, părinții mei s-au hotărât să ne mutăm în Irlanda și acolo am petrecut restul copilăriei mele împreună cu surioara mea, Katy. Mama (de origine irlandeză) a fost asistentă medicală, mai precis, moașă. Tatăl meu (scoțian) a fost ofițer în marina comercială și pleca pe mare o lună, două, trei, după care venea acasă în concediu o perioadă, însă la trei ani după ce ne-am mutat în Irlanda a murit subit, din cauza unui anevrism cerebral. Viața s-a schimbat după aceea, dar toată situația m-a și învățat să fiu independentă, puternică.
Copilăria mea în Irlanda a fost una frumoasă și am multe amintiri plăcute de acolo. Am stat în sud-estul țării, pe coastă, am crescut cu mirosul mării și cu strigătul pescărușilor care erau mereu la ușă.
Ce școală ai făcut tu, Anne? Cum este școala în țara ta? Mă refer la toate nivelurile: grădiniță, școală primară, gimnaziu, liceu, facultate. Cum sunt tratați elevii de către profesori, ce le asigură școala, cum este programa școlară? Pe ce anume se pune accent în învățământul irlandez?
Eu începusem școala în Anglia și, normal, am continuat-o în Irlanda, după ce m-am mutat. Sistemul s-a mai schimbat în timp, dar etapele sunt bine precizate. Versiunea noastră de grădiniță se numește „playschool“, unde părinții își pot trimite copilul de la 2 ani și jumătate până la 4 sau 5 ani. După aceea începe copilul școala primară. Primii doi ani sunt asemănători cu cel de la clasa pregătitoare, care a fost introdusă în România acum câțiva ani. La noi se numesc „Junior infants“ și „Senior infants“, însă nu sunt văzuți neapărat ca niște ani pregătitori. Sunt ca orice altă clasă, cu programul școlar și curriculumul prevăzute de către Ministerul Educației. Materiile sunt: limba engleză, limba irlandeză, matematică, educație fizică, educație socială, științifică și de mediu, educație artistică (muzică, teatru, desen, arte plastice), educație personală și de sănătate, religie. Pe parcursul celor 6 ani din școala primară, aceste materii sunt dezvoltate, dar marea diferență dintre Irlanda și România este că elevii noștri stau 8 ani în aceeași școală (ciclul primar), iar în acești 8 ani nu există niciun examen sau test standardizat, cum ar fi cel de intrare în ciclul gimnazial din România. Copiii încep următorul ciclu de școală (ciclul secundar) la vârsta de 12/13 ani, iar acest ciclu durează 5 sau 6 ani. Primii trei ani reprezintă ciclul junior, după care elevii dau un examen de stat (în stilul bacalaureatului). Anul patru al ciclului secundar este un an opțional, în care elevii au șansa să descopere o gamă largă de materii noi, interesante, precum primul ajutor, limba japoneză, cursuri de bucătărie internațională, teatru, studii juridice, dans etc.
În timpul anului, sunt organizate multe excursii, iar pe lângă asta fiecare elev are acces la o săptămână de „work experience“, menită să-i ofere copilului o aprofundare într-o anumită meserie pentru care el are deja un interes și o consideră o posibilă carieră. Eu, de exemplu, am lucrat la ambulanță alături de o echipă de paramedici timp de o săptămână. Alții au lucrat ca avocați sau ca designeri de modă. Ultimii doi ani din ciclul secundar sunt obligatorii, mai ales dacă dorești să-ți continui studiile la nivel universitar. Versiunea noastră de bacalaureat (Leaving Certificate) se dă la sfârșitul ciclului secundar și cuprinde 3 materii obligatorii (limba engleză, limba irlandeză, matematică), plus încă minimum alte 4 materii (o limbă străină + alte 3 materii). Noi n-avem licee cu profil, fiecare liceu oferă aproximativ aceleași opțiuni ca materii, iar fiecare licean în parte își face combinația de materii pentru bacalaureat în funcție de ce carieră/facultate și-ar dori să urmeze după absolvirea liceului.
Intrarea la facultate diferă în funcție de domeniu, dar se bazează pe numărul de puncte acumulate în urma rezultatelor de la bacalaureat. Media generală a notelor sau a anilor de studiu nu este ceva care există în Irlanda, iar acesta este un lucru care reduce nivelul de stres simțit de către elevi pe parcursul tuturor anilor de școală.
Elevii sunt bine tratați de către profesori. În general, există un respect reciproc între cadrul didactic al unei școli și elevii acesteia. Profesorii sunt implicați și interesați și de foarte multe ori stau peste program să ajute elevii care au rămas în urmă. Este o mare diferență între numărul de elevi din Irlanda care fac meditații private în comparație cu numărul de elevi din România. Elevii din Irlanda nu sunt mai deștepți decât cei din România, ci pur și simplu sunt bine învățați, curriculumul nu este exagerat, iar orele de la școală sunt eficiente.
Dacă vorbim de ce le oferă școala copiilor, atunci aș spune așa: un mediu energic care stimulează copilul să învețe, pauze mai lungi de masă și între ore, în care copilul poate să-și dezvolte abilitățile sociale, de comunicare etc., dându-i totodată șansa să se destindă psihic și fizic, un lucru necesar pentru a se putea concentra în timpul orelor.
Când ai început să faci gimnastică și de ce ai ales gimnastica? Familia te-a încurajat să faci sport de performanță?
Când aveam 6 ani, un antrenor a venit la mine la școală să facă niște ore de gimnastică cu copiii, iar în urma acestor ore a vorbit cu mama mea să mă înscrie la gimnastică. La nivel competitiv am făcut multe sporturi când eram mică, dar până la urmă gimnastica avea să fie preferata mea. Acolo nimeni nu se gândește la perfomanță când își înscrie copilul la un sport. Contează mișcarea și să-i placă copilului. Dacă pe parcurs copilul dovedește că are aptitudini pentru acel sport și dacă el dezvoltă totodată o pasiune pentru sportul ales și își dorește să participe la competiții, atunci așa face, iar familia îl susține, fără să se gândească la cea mai înaltă treaptă a performanței înainte să ajungă acolo. Se bucură de fiecare reușită ca și cum acesta ar fi obiectivul final, în loc să fie considerat doar un pas mic spre înalta performanță. Așa a fost și la mine, fiecare rezultat bun la fiecare concurs, fie că a fost gimnastică, tenis, atletism etc., a fost sărbătorit fără ca cineva să se gândească la ce va fi pe viitor.
Ai simțit vreodată că sacrifici ceva din copilăria ta pentru a fi o gimnastă foarte bună?
N-am sacrificat nimic. Am făcut de toate când eram mică. Decizia să renunț la celelalte pe parcurs mi-a aparținut. Decizia să mă duc la antrenament în weekend, în loc să mă duc la ziua unui prieten sau la cinema cu familia, a fost ușoară pentru că iubeam ceea ce făceam. Nimeni nu m-a forțat să fac gimnastică, nimeni nu m-a stresat să am rezultate bune la competiții și nimeni nu m-a obligat să mă duc la antrenament dacă nu voiam. Nu cred că s-a întâmplat vreodată să nu vreau să mă duc la antrenament, dar știind că puteam să stau acasă dacă voiam… nu știu, asta m-a ambiționat într-un fel. Știam că eu am ales să fac sportul acesta, și rezultatele vor depinde de mine.
Când ai câștigat primul concurs național? Dar internațional?
Cu toate că aveam o pasiune pentru gimnastică și am câștigat și medalii la competiții naționale, eu nu am ajuns să fac înaltă performanță din mai multe motive. Întâi, pentru că am început cu gimnastica acrobatică și abia la 13 ani m-am dus la gimnastică artistică. Eram bună la sol, dar eram în urmă cu celelalte aparate. Apoi, era foarte greu atunci să facă cineva înaltă performanță din cauză că nu aveam un sistem bine pus la punct. Aveam săli, da, dar toți antrenorii erau voluntari. Gimnastica era ceva ce se făcea în timpul liber. Acum acest lucru s-a schimbat, iar fetele talentate au șansa să ajungă unde vor să ajungă în ceea ce privește performanța.
Care sunt modelele tale în gimnastică?
Sunt multe, dar mi-au plăcut în mod special Nadia, Aurelia Dobre, Simona Amânar, Maria Olaru, Andreea Răducan, plus întreaga echipa de Atena, 2004, cu Cătălina Ponor și Alexandra Eremia. Puteam să mă uit la clipuri cu ele ore întregi când eram gimnastă. Și așa și făceam.
Când ai ajuns tu în România și ce anume te-a decis să rămâi aici? Cu ce te-a cucerit România?
Pe scurt, un antrenor român de karate m-a găsit în Irlanda și am început să mă antrenez cu el. Îmi terminasem cariera de gimnastă și eram plictisită. Prin artele marțiale am găsit din nou plăcerea de a concura, iar corpul meu de gimnastă a făcut ca trecerea la un nou sport de performanță să fie una ușoară. Am venit în România prima oară în 2007, ca să mă antrenez, și încet-încet m-am îndrăgostit de ea. Viața aici este atât de diferită față de Irlanda: mâncarea, tradițiile, oamenii, limba, chiar și vremea, iar mie mi-a plăcut tot ce am descoperit aici, mai puțin sistemul. Lipsurile și defectele sistemului m-au speriat, sincer, și iată dovada a cât de stricat este – după prima lună în România, știam cuvintele „pilă”, „șpagă” și „mită”, dar nu știam să comand o farfurie de cartofi prăjiți.
Există asemănări între Irlanda și România la nivel de mentalitate a poporului? Dar deosebirile care sunt?
Sistemul defect și-a lăsat amprenta asupra mentalității poporului român, iar asta se vede clar din afară. Ca oameni, românii sunt mai calzi și mai primitori decât irlandezii, însă într-un sistem în care nu se poate trăi dintr-un salariu minim pe economie, gândirea unui om se schimbă și totul se rezumă la bani. Pe lângă jobul meu, fac și voluntariat și au existat oameni care m-au întrebat cât se plătește să fii voluntar, ca și cum nu înțelegeau deloc sensul cuvântului, iar alții au înțeles foarte bine, dar mi-au spus că sunt „fraieră” sau „tâmpită” să lucrez fără bani. Acasă, în Irlanda, este fix invers: rar găsești pe cineva care NU face voluntariat. Face parte din mentalitatea noastră, iar ideea de „comunitate” este mult mai dezvoltată decât în România. Paradoxul este că un român care îți este prieten îți va da orice și va face orice să te ajute, aproape fără limită, iar în sensul acesta se deosebesc față de irlandezi.
Te implici și în acțiuni de voluntariat în România?
Da, de-a lungul anilor am lucrat ca voluntar pentru mai multe asociații și fundații din România, dar actualmente sunt voluntar la Crucea Roșie Dâmbovița. Acolo acord primul ajutor la diferite evenimente, instruiesc alți voluntari noi care intră în detașamentul de intervenție, predau primul ajutor la școli, licee etc., particip la competiții și simulări de accidente și dezastre, acord ajutor social celor care au nevoie și multe altele. Îmi place mult ceea ce fac acolo, iar faptul că nu sunt „plătită“ nici nu intră în discuție.
Ai hotărât să faci facultatea în România. Cum ți s-a părut facultatea? Dar masterul? Cum te-ai integrat printre colegii tăi români?
M-am integrat foarte bine. Am preferat să concurez pentru un loc la facultate și la master, în loc să întru ca student străin, și cred că asta i-a făcut să fie mai deschiși și prietenoși de la început. Din păcate am avut mai multe surprize neplăcute pe parcurs, nu în ceea ce privește colegii mei ca persoane, ci ca mentalitate. Parcă voia toată lumea să treacă fără să învețe, să dea referate care fuseseră descărcate de pe net cu o seară înainte sau, mai rău, care erau doar „copy-paste” de pe un site. Voiau să vină la ore numai pentru prezență, pentru că „fără 50% nu intri în examen”, sau în anumite cazuri să nu vină deloc și apoi să dea un plic la restanță. Iar spre sfârșitul anului 3 era agitație mare, dar nu să învețe pentru examene, ci să hotărască de la cine să-și cumpere lucrarea de licență. Ce m-a șocat și mai rău a fost faptul că s-a știut care e „tariful” pentru fiecare profesor în parte. Dar, încă o dată, această mentalitate provine din sistem, din faptul că salariile nu sunt pe măsură, iar majoritatea oamenilor trăiesc pe principiul „câștigul maxim cu minimum de muncă”, fie că acel câștig înseamnă bani, calificări, statut social sau reputație.
Mai știu că ai concurat la karate pentru România și că ai câștigat medalia de aur. Cum a fost?
Da, am concurat la mai multe competiții internaționale pentru România în perioada 2006 – 2010, dar cel mai important a fost campionatul mondial WTKA din 2008, unde am câștigat titlul la categoria mea (Kata, hard styles, senioare I-III Dan). Câștigasem medalia de bronz cu un an înainte și m-am ambiționat să muncesc și mai mult pentru a urca pe prima treaptă a podiumului în anul următor. A fost o experiență incredibilă: concursul în sine, sala, orașul Marina di Cararra din Italia, unde s-a desfășurat campionatul, totul a fost extraordinar.
Acum, predai copiilor gimnastică. Cum e să lucrezi cu copiii?
Îmi place mult să lucrez cu copiii în general, iar fetele mele de la sală sunt atât de cuminți și harnice, încât este chiar o plăcere să mă duc în fiecare zi la antrenamente. Însă uneori este nevoie de multă răbdare și pentru că, până la urmă, sunt copii, dar și pentru că la gimnastică rezultatele nu apar peste noapte.
Se vorbește adesea despre faptul că în gimnastică metodele antrenorilor sunt uneori foarte dure. Ce îmi poți spune despre asta din experiența ta?
Unii sunt de părere că se scoate performanță din copil numai cu bătaie și jignire. Aici, în România, am fost martoră de mai multe ori la această metodă. După mine, provine din frustrarea antrenorilor și din presiunea de a face performanță cu sălile prost dotate, cu puține fete și cu un salariu din care abia se poate trăi și care nu este conform profesiei de antrenor. Eu nu sunt de acord cu aceste metode și la mine în sală nu se practică sub nicio formă… doar înțeleg de unde se trage. Ar fi ușor să spun că americanii, de exemplu, au ajuns în topul mondial fără să folosească aceste metode și chiar datorită faptului că nu au folosit aceste metode, dar asta n-ar schimba situația la noi în țară. Până nu se schimbă situația nu se poate schimba nici mentalitatea.
Care sunt metodele pe care le folosești tu cu copiii?
Sistemul meu și metodele mele sunt cele folosite și în alte țări. Părinții nu își înscriu copilul la gimnastică de performanță, copilul nu este testat și „admis” la un club. Începe cu gimnastică recreativă, unde el învață elementele de bază, dar, mai important, el învață să iubească gimnastica, dezvoltă o pasiune pentru acest sport și când vine timpul să spună antrenorul că un copil are talent și că ar fi bun de concurs, deja copilul își dorește acest lucru. Odată ce copilul este motivat și dorința de a concura vine de la el, atunci rolul antrenorului este mult mai ușor. Nu este nevoie de bătaie și de jignire ca să muncească copilul, pentru că dorința este deja acolo, bine, acestea nu sunt acceptabile în niciun context. Așa este și cu fetele mele. Ele lucrează cu drag și cu spor și ca dovadă că metoda funcționează – eu nu pot pedepsi gimnastele mele cu pregătirea fizică. Nu funcționează pur și simplu. Mi s-a mai întâmplat să am mici momente de frustrare și să spun ceva de genul: „Întinde-ți picioarele odată sau te pun să faci o sută de bricege!” și reacția lor a fost „Super!” :))) Lor le place să facă pentru că ele înțeleg cât de importantă este să învețe să execute corect elementele. Dorința vine de la ele, nu trebuie să le motivez eu.
Cum este cu dotarea fizică naturală, talentul și munca în sport? Care sunt procentele care ar putea duce la performanță?
Este greu (dar nu imposibil) să devii o gimnastă bună dacă n-ai măcar un pic de dotare fizică naturală, dar când este vorba despre talent versus muncă, munca va câștiga de fiecare dată. Am un caz concret la mine la sală, două fete cu aceeași vechime și aceeași vârstă. Una este mult mai talentată decât cealaltă în ceea ce privește mobilitatea, forța, ținuta, tot, dar nu este la fel de muncitoare precum cealaltă, iar la fiecare concurs, la fiecare testare, cea muncitoare iese pe primul loc, iar cea talentată se clasează mai jos. Are dotarea fizică necesară, dar este degeaba dacă nu o pune la treabă. Corpul va face ce este învățat să facă. Poate în cazul celei talentate este nevoie de 100 de repetări să învețe un element, iar cea muncitoare repetă de 300 de ori, dar nu contează. Cea care a muncit și a făcut necesarul este cea care va ieși campioană.
În afară de sănătatea fizică, ce aduce sportul unui copil?
Îl învață disciplină, etica muncii, raportul dintre muncă, răsplată și evoluție. Îl învață să-și organizeze timpul și să lucreze pentru a-și împlini un obiectiv. Prin sport, copilul mai învață să lucreze individual și într-o echipă, învață despre importanța mișcării fizice pentru sănătate și în același timp învață despre nutriție și odihnă – factori importanți în practicarea unui sport, mai ales a unui sport de performanță.
Ai deja copii antrenați de tine care au câștigat concursuri?
Fetele mele au concurat la multe competiții, cu rezultate foarte bune, dar acesta va fi primul an când vom concura pe plan național. Primul concurs important va fi Cupa „Nadia Comăneci“, care se va desfășura la Onești în luna aprilie, iar după aceea vizăm campionatul național. Am niște fete foarte bune, însă noi nu avem o sală dotată cu aparate încă. Este în plan, dar până atunci va fi greu să ne antrenăm la toate cele 4 aparate.
E dificil să lucrezi cu copiii, Anne? Ce înveți tu de la copii?
Nimic nu este greu dacă îți place ceea ce faci. Iubesc profesia de antrenor, mă duc la sală în fiecare zi cu drag și lucrez cu spor. Pe parcurs am învățat multe de la fetele mele: răbdare, în primul rând, multă răbdare. Elementele nu se învață într-o zi. Trebuie mulți pași, cu sute de repetări, iar acest lucru poate fi greu atât pentru fete, cât și pentru antrenor.
Dincolo de performanța sportivă, care este răsplata sufletească pe care o ai tu lucrând cu copiii?
Simt o satisfacție imensă când văd cum progresează fetele, mai ales că nu avem încă aparatele necesare pentru a face performanță cum trebuie. Le văd cum cresc, atât fizic, cât și psihic, iar când văd că fetele se îndrăgostesc de gimnastică, așa cum am făcut și eu la vârsta lor, este răsplata cea mai mare.
Interviu de Ana Barton
Fotografii din arhiva lui Annemarie Duncan
