V-ați gândit vreodată care ar fi însușirea care ne exprimă cel mai bine pe noi ca oameni? Care să ne definească, să ne dea o identitate, un sens al existenței? Ați ști să-i dați un nume? Un corespondent în vocabularul prin care dăm semnificație prezenței noastre în lumea în care trăim?
O, iertați-mă. Nici nu am început bine textul și m-am aruncat deja în abisul întrebărilor fundamentale la care, oameni mult mai înțelepți decât mine, din antichitate încoace, nu au reușit să le dea un răspuns. Dar, recunoașteți, vă rog, imaginația a purces deja a vă da ghionturi, nu-i așa? Într-un fel sau altul, poate fără să vreți, ați început să vă gândiți la un cuvânt. La o trăsătură a umanității noastre, pe care, inconștient poate, ați căutat-o dintotdeauna.
N-ați vrea să încercăm totuși?
Ia să vedem. La ce v-ați gândit? Să fie oare inteligența? Voința? Afecțiunea? Agresivitatea noastră? Să punem și ambiția pe listă? Capacitatea de adaptare la mediul înconjurător? Ia uite câte am adunat până acum! Și sunt sigur că dumneavoastră ați mai găsit încă pe-atâtea. Cu siguranță mai inspirate ca ale mele.
Acum, dacă îmi îngăduiți, aș vrea să ridice mâna cine s-a gândit la următorul cuvânt:
Curiozitate.
Da, curiozitatea. Nu de asta ați ajuns până la acest paragraf? Nu de asta ați intrat în jocul acesta al întrebărilor mele? Da. De curiozitate. Ce simplu. Nu v-ați fi gandit, nu? Ce spuneți? Este o idee care poate candida cu succes în definirea naturii noastre umane? Credeți că poate fi un simbol al evoluției noastre de la primii hominizi până în prezent?
Eu, vă mărturisesc că, biruit de forța sensurilor lui, îndrăznesc să cred ca da.
Ne naștem, trăim, evoluăm sub semnul curiozității. Un reflex ancestral, un imbold de care nu suntem conștienți dar care ne-a împins, de-a lungul istoriei, să întrebăm, să cercetăm, să descoperim focul, să inventăm toporașe din silex și motorul cu aburi. Pentru că am fost curioși să cunoaștem și sa vedem cum putem stăpâni lumea în care trăim. Iar dacă vreți să vedeți cum arată curiozitatea în stare pură, uitați-vă la copiii dumneavoastră. De la primul pas până la primele lor întrebări, de la primele jucării stricate pentru a vedea cum funcționează și până la întâia lor explorare a casei, totul este curiozitate. E ca un motor care le dă energia necesară înțelegerii universului în care s-au născut. Este cheia devenirii lor ca oameni. Și dacă am ști cum să cultivăm această dorință viscerală de cunoaștere, umanitatea ar arăta fără îndoială cu totul altfel.
Sigur, aici intervenim noi, adulții. Cu o abilitate absolut remarcabilă de a suprima curiozitatea unui copil. O, dar ce ne pricepem să facem asta! Le-o luăm, o ambalăm în cutii mici, o numerotăm, o cântărim, clasificăm, ierarhizăm, îi punem limite și interdicții. Punem etichete și o încărcăm cu vinovăție. O domesticim în așa fel încât să corespundă așteptărilor, fricilor și frustrărilor noastre, ale adulților. Lasă că știm noi mai bine!
Cine știe spre ce viitor i-ar îndrepta pe acești copii curiozitatea? Poate până într-acolo încât să devină un alt Isaac Newton? Un James Watt, poate? O altă Marie Curie? Un Charles Darwin?
„Ai să fii o rușine pentru familie și pentru tine însuți”, îi spunea, pe la începutul secolului al XIX-lea, Robert Darwin fiului său, Charles. Exasperat de rezultatele lui mediocre de la școală și de preocupările lui ciudate de a colecționa tot felul de pietre, scoici și insecte. O școală care îl punea sa memoreze tot felul de lucruri fără noimă și care nu găsea nici timp nici chef pentru întrebările și pasiunile micului Charles Darwin. Multă vreme, școala a fost o corvoadă pentru viitorul om de știință. Un pat a lui Procust, în care tot entuziasmul lui față de cunoaștere era redus la niște noțiuni goale de continut. Darwin s-a încăpățânat totusi să-și urmeze visul iar în 1859 publica „Originea speciilor”, o carte care a revoluționat biologia și cercetarea științifică.
Câți copii au avut șansa pe care a avut-o Darwin? Câți dintre ei și-au pierdut curiozitatea pe drumul devenirii lor ca adulți? Câți dintre ei nu au renunțat, poate, când li s-a spus: „Ești o rușine… „. De către părinți. De către profesori.
Trebuie să învățăm să le păstrăm copiilor curiozitatea. Este cel mai important principiu al învățării. Sa facem din școală un mediu care sa-l ajute pe copil să-și descopere pasiunile. Să dăm sens învățării. Să o facem relevantă.
Uite, mi-a venit o idee. Cum ar fi… Dacă am încerca cu adevărat sa facem aceste lucruri posibile? Cum ar fi ca școala să fie un spațiu real al cunoașterii? Cum ar fi să avem îndrăzneala de a crede că suntem în stare sa facem asta?
Cum ar fi dacă am avea în școala noastră o clasă de liceu pe care să o numim „Clasa Darwin”? O clasă pe specializarea „Științele naturii”, în care să le oferim copiilor ceea ce și-ar fi dorit micul Charles în urmă cu mai bine de două sute de ani. Un spațiu pentru pasiunea lui. Clasa Darwin… Ce idee…
Dumneavoastră ce credeți?
Vă întreb din curiozitate…
