Cea mai grea meserie posibilă

Îi învățăm pe copii cea mai grea meserie posibilă

de Marcel Bartic, profesor de istorie

Demult, tare demult, cândva prin secolul trecut, pe când lumea dansa încă pe Ace of Base și MC Hammer, iar subsemnatul dădea admiterea la Facultatea de istorie, toți aveam un singur țel. Unul singur. Să ne facem avocați, doctori sau ingineri. Astea erau pe atunci meseriile cele mai căutate și, credeam noi, mai bănoase.

Bine, vorba vine, eu eram excepția de la regulă. Fiind vizionar categoria amator, am dat la istorie după niște calcule extrem de precise că am să exploatez o nișă la care nu s-a mai gândit nimeni. Cât timp își ratează alții cariera, eu descopăr Troia 14, mă îmbogățesc și, pac, o sa mă plimb cu Cadillacu’ prin Pașcani.

Alea erau vremurile. Crescusem cu credința că, dacă facem o facultate, n-o să ajungem la sapă, în cazul meu ceferist pe vreo drezină, o să ne luăm apartament în centru, neapărat cu termopan, și o mașină străină cu care să ne facem vacanțele prin țările calde.

Ei, dragii moșului, între timp, puzderie de absolvenți de facultate s-au reorientat spre firmele de montat centrale pe gaz, s-au urcat în autocarele spre Spania și Italia sau și-au deschis un butic la scara blocului.

Ceva nu calculasem noi bine. Ceva ne-a scăpat. Lumea aia în care totul era predictibil, făceai o școală, te angajai și ieșeai de acolo la pensie s-a dovedit a fi o iluzie.

Lumea reală nu era așa.

Lumea reală era aia în care posturile de avocați erau puține, trebuia sa dai o căruță de bani sa te ia careva stagiar. Armata aia de ingineri a realizat că industria nu prea mai avea nevoie de ei, nemaiavând nimeni nevoie de industrie, de coloșii ăia industriali bugetofagi și inutili, și, uite așa, s-au trezit șomeri.

Încă nu a înțeles nimeni pe vremea aia că habar n-aveam ce meserii vor avea căutare peste zece, douăzeci de ani. Dansam încă un vals de secol nouăsprezece, cu acorduri metalice de revoluție industrială, în care școala te învață o meserie, te angajezi și ești fericit. Împlinit.

Sau, mă rog, așa ceva.

După câțiva ani de deziluzii crunte, unii dintre noi am înțeles ca școala nu răspunde unor comenzi economice ale societății. Avem nevoie de o generație de sudori, tâmplari sau fierari-betoniști? Perfect, rezolvă școala imediat, na, luați-i și băgați-i în producție. Aveți nevoie de sociologi, filosofi și istorici? Imediat, rezolvă băiatu’, luați de-aici câteva generații.

O, ce frumos ar fi sa fie așa, nu?

Doar că nu e.

Știați că pe la 1800 și ceva existau niște cetățeni care îndeplineau funcția nobilă de aprinzători de felinare? Da, exact, se ocupau cu aprinsul și stinsul lumânărilor amplasate în felinarele stradale de prin București. Cine și-ar fi imaginat vreodată că jobul ăsta va dispărea la un moment dat? Cum să crezi că omul care făcea lumină prin mahalalele bucureștene va ajunge doar o amintire?

Iaca, ce să vezi, a ajuns. La fel și multe alte meserii.

Habar n-avem ce joburi vor fi căutate peste zece, douăzeci de ani. Ar fi nu doar imprudent, dar chiar inconștient din partea noastră să mizăm pe ceva ce nu știm dacă vă mai exista.

Și atunci, ce naiba îi învățăm pe copchiii ăștia de azi?

Simplu.

Îi înveți cea mai grea meserie posibilă.

Să se adapteze unui viitor imprevizibil. Să se descurce în situații pe care nu le-au mai întâlnit până atunci. Să ia decizii rapid. Să fie în stare să se reorienteze când ceva nu merge bine. Sa învețe sa fie fericiți. Să aibă un sistem de valori. Să lucreze împreună. Să pună bazele unor comunități. Să fie solidari, empatica, curajoși.

Cam ce nu știm noi sa facem astazi, corect?

Mă iertați pentru această interminabila introducere. Citisem că domnul primar aproape liberal Ilie Bolojan vrea ca universitățile să devină ceva mai antreprenoriale. Să-i orienteze pe studenți ceva mai mult înspre nevoile economice ale societății. Adică universitățile să facă bine să livreze rapid forță de muncă către firme și companii. Da’ repede, că e pe bani publici.

Nu merge.

Sau merge pe moment.

În zece, cincisprezece ani vom avea însă alte generații de adulți eșuați, dezamăgiți, triști, cu viețile ratate și un geamantan de speranțe moarte încărcat într-un autocar spre Spania sau Italia.

Vreți să știți ce naibii facem cu școala?

Hai să închidem ochii pentru o secundă și sa ne imaginăm cum va arăta lumea peste două decenii.

După aia le spunem și copiilor ce au de făcut.