Cea mai bună învățătoare

de Ana Barton

Emoțiile pe care le au părinții în momentul în care trebuie să aleagă învățătoarea copilului lor nu se compară cu nimic altceva. Învățătoarea este omul pe mâinile căruia își vor lăsa copiii patru ani de-acum înainte.

Stăteam într-un cartier un pic izolat de oraș, cu o singură școală. Și-a venit vremea să o înscriu pe fiica mea în clasa I. Trăind acolo de multă vreme și cunoscându-mă cu alți părinți care aveau copii de vârsta fiicei mele, vorbeam între noi despre înscrierea la școală.

Erau două învățătoare care aveau clasa I în anul următor, fiindcă înscrierile, cum bine știm, se fac cu un an înainte. Una dintre cele două învățătoare era foarte, foarte apreciată, numai vorbe bune auzeai la adresa ei, numele ei era similar cu performanțele copiilor la învățătură. Toată lumea voia să-și înscrie copiii la ea.

Era noiembrie când m-am dus să înscriu copilul, am luat două cutii cu bomboane și am plecat la școală. Am vrut să o văd măcar cât o pauză pe fiecare dintre cele două doamne și să pot avea o impresie bazată pe întâlnirea mea cu fiecare.

M-am dus întâi la doamna despre care se spunea că este extraordinară, perfecțiunea întruchipată, a opta minune a lumii. Am așteptat-o să iasă din clasă și-am auzit-o cum a urlat la copii, să fie liniștiți în pauză, înainte de-a ieși ea pe ușă. Am salutat-o, m-am prezentat, i-am spus că am venit măcar să o văd înainte de a-mi înscrie copilul. I-am oferit cutia cu bomboane și a primit-o fără să clipească. Mi-a vorbit în cinci minute despre disciplină și excelență, despre efort intens și continuu din partea copiilor și părinților, ca să fie atinsă performanța. Câțiva copii au ieșit din clasă și am văzut că sunt timorați de prezența învățătoarei lor. Copii de clasa a IV-a, care o știau de patru ani. Copiii ei, că așa se spune colocvial. I-am mulțumit doamnei și am plecat.

Am mai stat aproape o oră în fața școlii și m-am întors la următoarea pauză, am așteptat să iasă de la oră cealaltă învățătoare. A ieșit cu trei copii, tot de clasa a IV-a, da?, atârnați de ea cu dragoste, copii care o îmbrățișau și pe care ea îi îmbrățișa. M-a invitat în clasă. Era liniște în pauza lor, deși fiecare copil făcea ce voia: unii vorbeau între ei, trei se alergau în jurul băncilor, o fetiță citea. Eu stăteam cu doamna învățătoare la fereastră, nu la catedră, ca să aibă ei în pauză cât mai mult spațiu în fața clasei, să se joace cum vor. Doamna mi-a vorbit despre bucuria copiilor, despre cum fiecare acumulează cunoștințe în ritmul lui, dar acum clasele nu mai sunt atât de numeroase, așa că se poate lucra cu fiecare copil, despre aptitudinile și talentele lor, despre libertate și creativitate, despre comunitatea care este o clasă de elevi. Între timp, a sunat clopoțelul și toți copiii au revenit în clasă. A primit și ea cutia cu bomboane, a desfăcut-o, le-a oferit-o copiilor din prima bancă și i-a rugat să ia bomboane și apoi să dea cutia la banca din spate și apoi la următoarea, până când fiecare copil va fi luat o bomboană.

Am ales-o pe ea, iar copilul meu s-a îndrăgostit la prima vedere de doamna învățătoare, iar asta a însemnat îndrăgostire de școală, de învățătură, de colegii de clasă. Sunt zece ani de-atunci, iar copilul meu își iubește și azi școala, colegii și pe cei mai mulți dintre profesori. Acel prim pas făcut cu dragoste a contat enorm.