Prietenii copilului meu sunt prietenii mei

Da, sigur că este un deziderat și, cel mai probabil, nu se va putea îndeplini niciodată în proporție de sută la sută.

Când copiii sunt foarte mici, anturajul chiar nu este o problemă. Disputele se limitează la a trage doi copii de o jucărie în același timp, la un țipăt de nemulțumire, la o ceartă la groapa cu nisip.

Mai târziu însă, undeva în apropierea vârstei de intrare la școală, influențele pe care le pot avea prietenii devin din ce în ce mai serioase. Și contează enorm calitatea acestor influențe. Copiii vor să fie populari, vor să câștige simpatie, așadar părinții se vor trezi că li se cer diferite jucării, pe care le au prietenii, iar al lor copil nu vrea să fie mai prejos, diverse piese de vestimentație, pe care copilul le-a văzut la cei cu care se joacă, diverse gadgeturi etc.

De asemenea, cum e și firesc, copilul împrumută o parte a gesturilor și limbajului anturajului său. Și nu întotdeauna împrumută ceva bun. Nu e simplu deloc să i se explice că liderul grupului, cel care îi fascinează pe ceilalți, are comportamente și expresii nu tocmai în regulă. Părinții pot părea cei care nu au dreptate, asta fiindcă admirația în prietenie seamănă cu o îndrăgostire, iar copilul își va apăra prietenul fascinant cu toate puterile de propriii părinți.

Și încă e devreme, la pubertate problemele pot deveni serioase, și cum vârsta pubertății a coborât foarte mult, cam în jur de nouă ani, iar finalul adolescenței trece, spun cercetări recente, de douăzeci de ani, iată că perioada extrem de vulnerabilă – cea în care nu s-a despărțit cu totul de copilărie, dar nici nu s-a maturizat suficient, încât să fie adult – este destul de lungă. Sigur, ce sunt 10-15 ani la scara unei vieți? Puțin, e drept, dar când provocările sunt câteodată zilnice, părinții au senzația că perioada asta dificilă nu se mai termină sau pur și simplu au senzația de la început până la sfârșit că nu-i pot face față cum trebuie.

Și cum trebuie? În forma cinstită, că altfel nu se poate. Și garantează forma asta succesul? Nu, pentru că suntem oameni, nu mașinării, dar sunt șanse mai mari de reușită decât lipsa onestității. Și cum încrederea se câștigă, nu se cumpără, e datoria părintelui să-l facă pe copil să aibă încredere în el, să-i spună ce simte, ce crede, cu cei idei vin prietenii apropiați, ce probleme are el, ce probleme au prietenii. Iar să aibă copilul încredere presupune ca părintele să fie deschis cu prietenii copilului, chiar dacă nu-i plac toți, ar fi imposibil. Să-i cunoască, să vorbească cu ei, să-i ajute la nevoie, să fie aproape de copilul său și, pe cât posibil, de prietenii copilului. Cu unii va deveni și el prieten, iar asta e foarte mișto, să fii prieten cu adolescenții nu doar nu te lasă să îmbătrânești, dar chiar te întinerește.