Este sensibilitatea vulnerabilitate?

„Nu e bine să fii sensibil, te va călca lumea în picioare. Sau, dacă tot ești, ai grijă să ascunzi asta cât mai bine.“ Câți dintre noi nu au auzit aceste cuvinte de la părinți, câți copii nu le aud încă?

Și totul pentru că suntem învățați încă de mici să asociem sensibilitatea cu slăbiciunea, cu vulnerabilitatea, pentru un sinonim contemporan. Sensibilitatea este tratată ca o lipsă a forței omului, ca o rană, ceva care-ți atacă integritatea. Și părinții noștri au fost crescuți așa, și pe noi ne-au crescut în felul ăsta, iar noi ne trezim, dintr-un fel de reflex pe care l-am căpătat fiindcă situația ne-a afectat în mod repetat, că le zicem același lucru copiilor noștri.

Societatea în care trăim și în care ne creștem copiii se rechinizează cu o repeziciune care ne depășește și pe noi, și pe ei, deși copiii sunt, cumva, mai bine adaptați, însă noi privim tot prin lentila noastră. Azi, știm că trebuie să pari cyborg ca să răzbați, fie că este vorba despre școală, unde trebuie neapărat să ai note foarte bune la toate materiile, fie despre găsirea unui job. Și pentru că fiecare clipă a omului a devenit o goană după ceva, el trebuie tot timpul să fie într-o formă de funcționare excelentă, ca un motor puternic și foarte performant. Omul a devenit o mașinărie, o construcție solidă, fără fisuri.

Or, noi știm foarte bine că așa ceva nu e posibil. Omul doar a învățat să-și ascundă performant sensibilitățile, iar asta ne îmbolnăvește cu o viteză înspăimântătoare și ca indivizi, și ca societate. Mimăm tot timpul că suntem perfecți, de-am ajuns să mimăm și față de noi înșine, apoi ne mirăm că lucrurile nu merg practic așa cum ar trebui, dacă perfecțiunea aia ar fi reală, iar în interior cădem în noi din ce în ce mai tare. Facem eforturile astea doar ca să obținem ceva, pe termen scurt sau lung: o notă, o apreciere, o diplomă, o slujbă mai bună etc.

Specificitățile noastre traduse în sensibilități sunt ascunse cu măiestrie, să nu care cumva să ne priveze de rezultatul pe care-l dorim. Timiditatea copilului e tratată drept un defect, expansivitatea, așijderea, dinamismul îl trimite direct în suspiciune de ADHD, veselia înseamnă neseriozitate, neimplicare, lipsă de concentrare, bucuria de a desena tot timpul e tratată ca lipsă de respect pentru educator. Sunt doar câteva exemple care, dacă ar fi considerate căi de descoperire a personalității, caracterului, aptitudinilor copilulului, ar face mult mai ușoară și rapidă orientarea lui către o carieră de succes. Una în care să facă lucrul care-i place cel mai mult fiindcă doar pe acela îl va face cel mai bine.

Închei cu o întâmplare povestită mie ieri. La un interviu de angajare, candidatul și angajatorul. Interviul decurge excelent, ambii încântați. La final, angajatorul îl roagă pe candidat să-i spună care crede el că este defectul său cel mai mare. „Sunt sincer“, răspunde omul, „iar asta mi-a adus multe probleme“. Angajatorul surâde înțelegător și-i spune că el nu crede că sinceritatea e un defect. „Dar pe cine naiba interesează ce crezi tu?“, răspunde candidatul, „eu îți vorbesc din experiență“. Și-au strâns mâinile, și-au zâmbit, și-au luat la revedere, dar, evident, n-a mai fost vorba despre nicio revedere, asta e doar o expresie fără prea mare acoperire.

Sursă foto: momjunction.com