fbpx

Buburuza de ciocolată

de Marcel Bartic, profesor

O știți pe Măriuca?

O știți, cum să nu, iaca ce m-am găsit și eu să întreb. Când o lasă maică-sa afară știe tot cartierul. Numai gura ei se-aude. Drac de copchil, n-am văzut așa ceva. Nu cred să aibă mai mult de șase ani dar e năzbâtie mare! Domne, nu știu de unde are atâta energie. Nu stă locului o secundă. N-are un an de când s-a mutat la noi în bloc dar e deja lider de sindicat printre copiii de pe aici. Ba chiar îmi pare că și băieții îi cam știu de frică. Joacă fotbal, se cațără prin copaci, se dă cu bicicleta aia a ei de zici că zboară cu supersonicul, auzi?

Da’ n-ai cum să te superi pe ea, zău. Noi, vecinii mai în vârstă, mai stăm seara,  pe banca din fața scării, la o vorbă, mai un pic de politică, na, ce să facem și noi. Pensionari fără ocupație. Din când în când, mai trece zgâtia pe lângă noi, adică nu trece, zboară, se rostogolește, parcă trece furtuna, nu altceva. Și numa’ ce-auzi în urma ei, un „bună ziuaaaaaaa, domnu’!”

Asta e Măriuca de la noi din bloc. Cum să te superi pe ea? N-ai cum, serios. Se oprește în fața ta, te privește cu ochii ăia mari și negri, zici că e o buburuză, și te întreabă așa,  oficial, știți cumva cât e ceasul? Îi spui că e opt și ea zice, aha, ce bine, am întârziat doar  o jumătate de oră la masă,  nu-i nimic, recuperez eu. 

Ai ei s-au mutat acu’ vreun an aici la noi. Parcă v-am spus, nu? V-am spus, ce să-i faci, așa-i la bătrânețe,  nu mai e ținerea aia de minte de altădată. Mă rog, eu eram cam stresat, că eram fix ușă în ușă cu ei și știți cum e, parcă vrei să fie oleacă de liniște, să nu nimerești vreun scandalagiu, deh, nu mai am vârsta aia la care să mă cert cu vecinii. Dar, slavă-domnului,  am avut noroc. Sunt oameni liniștiți și cuviincioși. 

Până în vara trecută, au dus-o la grădinița din capătul străzii. S-au cam chinuit săracii, că plecau la muncă de dimineață și veneau seara. Pe asta mică o ducea la grădi o mătușă sau cam așa ceva. Știu, că ieșeam dimineața să-l plimb pe Nero al meu și se auzea furtuna în spatele meu: 

  • Bună dimineațaaaaaa, domnu’!…

Ei, din toamnă, s-a schimbat treaba, au înscris-o la clasa pregătitoare la școala aia de pe bulevard. Școală mare, cu pretenții,  nu intră oricine acolo, noroc că aveau domiciliul în zonă,  că altfel nu pupau loc. E bătaie mare pe școala asta, mă rog, scot olimpici,  fac tot felul de activități, în sfârșit,  nu mă pricep eu dar zice lumea că se face carte acolo. Ei, acu’ să vezi emoții, au făcut navetă săracii părinți toată vara pe la școală,  să vadă în ce clasă o nimeri,  ce Doamnă o să aibă, uniformă,  caiete, Dumnezeu cu mila ce-o mai trebui acuma prin școli. Pe vremea mea, era treaba mai simplă.  Cinci caiete, șapte manuale și două perechi de palme de la taică-miu. Preventiv. Să nu fac vreo tâmpenie. 

Într-o după-amiază, eram pe banca din fața scării. Ca de obicei. Îl așteptam pe domnu’ Cristache, vecinul de la unu, cu care mai fac o tablă din când în când. Început de septembrie, un soare potolit și Nero al meu care scormonea după vreun os prin grădină. Mai să ațipesc la un moment dat când, hop, furtuna. Pardon, Măriuca. Ce faci, domnișoară,  ai ieșit la joacă? Bună ziuaaaaa, domnu’! Nuuu, acuma merg cu mami să vorbim cu Doamna, că ne-a chemat la școală! Serios? Și? Ai emoții? Nuuuu,  că am cunoscut-o deja și e tare drăguță! Mai degrabă, mă gândesc la ce colegi o sa am! 

Și avea un zâmbet larg și frumos…

A, păi da, așa e, colegii contează foarte mult, dar ai să vezi că te vei înțelege foarte bine cu ei! Așa cred și eu, spune năzbâtia. Numai să am un coleg de bancă cu care să pot să spun povești,  că mie îmi plac poveștile și știu o mulțime! Uite, vrei să-ți spun ce i-am luat? Că i-am luat ceva, să ne împrietenim mai repede! Ce i-ai luat, păcatele mele? 

Uite, uite! 

Niște buburuze de ciocolată! Sigur ne împrietenim, mi-a spus mie mami, e metodă verificată!

N-am putut să mă abțin. Am râs! Buburuze! Ce idee! Mă uitam la ea și,  așa mărunțică și serioasă cum era, zău vă spun, parcă era ea o buburuză de ciocolată! 

A ieșit și maică-sa, a luat-o de mână și au plecat. Eu, ce să vă spun, m-am luat cu ale mele. A venit vecinul Cristache, ne-am luat iar de la politică, tu-i amaru’ și parastasu’ mamii ei de politică, că uite așa învrăjbește lumea și strică armonia de pe scara blocului. Am făcut și o partidă de table. Acuma, na, partea ideologică se oprește acolo unde dai cu zarul. În momentul ăla, uiți că ești de dreapta, că ești de stânga, că ți-e dor de socialism sau înjuri capitalismul. Marile idei dispar complect când prinzi un șase-șase.

Să fi trecut vreo două ceasuri când aud niște pași, ia să vezi, stai ca se întoarce Măriuca. A avut un soi de ședință cu părinții sau cam așa ceva  din ce am înțeles de la maică-sa. Să le spună cum vor începe școala. Păi da, că a fost cam balamuc anul trecut cu pandemia asta. Au stat săracii copii când la școală,  când acasă, Dumnezeu mai știe ce-or fi învățat ei!

Le-am văzut de departe, pe alee. Parcă am simțit eu ceva că nu-i a bine. Mergeau încet și nu spuneau nimic. Au ajuns în dreptul nostru și am văzut-o pe Măriuca cu ochii ăia mari, negri, și o lacrimă pe obraz. Una singură,  nu mai multe, că m-am uitat bine. Ia zi, domnișoară, ce colegi ai, hai că suntem curioși toți aicea!

Nu mi-a răspuns.  A intrat în scară fără să spună nimic. Doar strângea ciocolata aia în mână ca și cum ar fi vrut să o sfărâme în bucăți. 

Vai de mine, doamnă,  îi spun mamei, da’ sunteți bine, ce-a pățit copilul? A, nimic, suntem bine, mulțumim, nu vă faceți griji. Ei, cum să nu, n-am mai vazut-o pe Măriuca așa niciodată! Or fi probleme la școală? E cu pandemia asta de vorbește toată lumea? A, nu, zice, nu, e în regulă. Pare că o să începem fizic pana la urmă. Om vedea ce se mai întâmplă mai pe urmă. Dar ce s-a întâmplat, mă iertați că întreb, că era tare entuziasmată când v-ați dus spre școală.

Ei, nu mare lucru. Eram în curte și, cât o așteptam noi pe Doamna, asta mică a mea s-a dus la o fetiță și a întrebat-o dacă vrea sa-i fie colegă de bancă. Maică-sa a sărit repede, a luat-o de lângă ea și i-a spus fiică-sii, ai grijă, mamă, cu cine te pune învățătoarea în bancă!

Doar n-o să stai cu țiganca asta! Dacă-ți fură ceva de prin buzunare? Credeam că e o clasă bună, ce Dumnezeu?

Atâta ne-a spus vecina. Și a intrat în scară. 

Nu mai știu ce-am făcut după asta. Să mai fi stat vreun ceas, cam așa. Cristache sporovăia de zor dar zău dacă am mai putut fi atent. Era un soare potolit de septembrie, Nero al meu scormonea ceva prin grădină iar eu nu puteam să mă gândesc la altceva decât la buburuze de ciocolată care aleargă,  râd cu gura până la urechi, se cațără prin copaci și strigă bună ziuaaaaa, domnu’!

 

Scrie un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Pagina data web este protejata cu reCAPTCHA care este in aplicarePolitica confidialitatii si Conditiile de service Google.