


30 de feluri în care ne pierdem încrederea în evaluare
de Gabi Bartic, CEO Brio
1. Când un copil ia 4 la un test și nu află niciodată ce a greșit.
2. Când un profesor dă o notă mică pentru că elevul a vorbit în oră.
3. Când zece copii sunt ascultați în trei minute și fiecare primește o notă.
4. Când două lucrări cu răspunsuri echivalente primesc note diferite, iar diferența nu poate fi explicată.
5. Când un test conține lucruri care nu au fost predate, deși pretinde că evaluează tocmai ceea ce s-a învățat la clasă.
6. Când un profesor refuză să explice baremul sau criteriile după care a acordat punctajele.
7. Când dificultatea unui test depinde mai mult de dispoziția profesorului decât de obiectivele învățării.
8. Când nota devine o pedeapsă pentru comportament, nu o măsură a competenței.
9. Când un copil este penalizat pentru o interpretare corectă, dar diferită de cea anticipată de profesor.
10. Când o greșeală de formulare a cerinței este pusă în responsabilitatea copilului, nu a celui care a construit testul.
11. Când două clase care învață aceeași disciplină, în aceeași școală, sunt evaluate după standarde complet diferite.
12. Când nota 10 înseamnă excelență la un profesor, reproducerea lecției la altul și simpla cumințenie la al treilea.
13. Când un părinte consideră că disciplina X este „secundară” și, prin urmare, copilul are dreptul la 10 fără să demonstreze nimic.
14. Când un elev este declarat „slab” pe baza unor note, fără să știm dacă evaluările au măsurat corect ceea ce știe și poate face.
15. Când un test este atât de prost construit încât elevii care au înțeles materia sunt dezavantajați față de cei care au memorat mecanic răspunsuri.
16. Când un copil petrece mai mult timp pentru a ghici ce vrea profesorul decât pentru a înțelege disciplina.
17. Când o lucrare este returnată după atât de mult timp încât feedbackul nu mai poate fi folosit pentru învățare.
18. Când aceeași greșeală este penalizată de mai multe ori într-un test, fără o justificare legată de competențele evaluate.
19. Când un profesor confundă dificultatea mare a unui test cu valoarea lui.
20. Când un elev primește o notă, dar nu și informația despre ce trebuie să facă pentru a progresa.
21. Când evaluarea anuală a unui profesor este o formalitate birocratică în care aproape toți obțin calificative maxime, indiferent de calitatea practicii didactice.
22. Când nota se negociază de părinții influenți direct cu directorul.
23. Când vechimea în sistem este tratată ca dovadă suficientă a competenței profesionale.
24. Când portofoliul profesorului contează mai mult decât ceea ce se întâmplă efectiv la clasă.
25. Când un viitor director este evaluat printr-o probă, iar legătura dintre cerințele acesteia și competențele necesare conducerii unei școli nu este demonstrată convingător.
26. Când doi evaluatori acordă punctaje radical diferite aceluiași plan managerial, fără să existe o explicație profesională verificabilă a diferenței.
27. Când un candidat reclamă că o parte din examinarea orală s-a desfășurat în afara supravegherii prevăzute de procedură, iar acuzația nu primește o verificare transparentă.
28. Când o contestație este tratată ca un afront adus autorității evaluatorului, nu ca un mecanism legitim de control al erorilor.
29. Când un candidat contestă validitatea unui test pentru că nu i-a plăcut rezultatul, fără să poată demonstra o problemă reală a instrumentului.
30. Când o evaluare națională sau internațională produce rezultate îngrijorătoare și prima reacție este să contestăm testul, înainte să încercăm să înțelegem ce ne spun rezultatele.
31. Când cerem standarde de evaluare impecabile pentru adulții din educație, dar considerăm că evaluarea copiilor poate rămâne la discreția aproape absolută a fiecărui profesor. Și când, la finel, realizăm că de fapt niciun standard nu e bun.
32. Când credem (adulți, copii) că altă notă decât 10 sau hai, și 9, e o insultă.
Situațiile de mai sus sunt doar câteva dintre cele pe care le întâlnesc aproape zilnic în grupurile de educație din care mai fac parte. Nu sunt în multe, nu mă prea țin nervii. 🙂 Și, firește, nu pot verifica fiecare relatare. Unele pot fi exagerate, incomplete sau pur și simplu greșite. Dar sunt suficient de multe și de recurente încât să merite să ne întrebăm nu doar cât de corect evaluăm, ci și câtă încredereîn evaluare mai ducem cu noi în școli.
–
Și acum, două paragrafe cu ceva știință.
Evaluarea educațională nu este o impresie, o demonstrație de autoritate și nici o simplă operațiune de atribuire a unor note. Este un proces de colectare și interpretare a dovezilor despre ceea ce o persoană știe și poate face. Conform ”Standards for Educational and Psychological Testing” (AERA, APA, NCME), calitatea unei evaluări se judecă prin validitatea interpretărilor și utilizărilor rezultatelor, fidelitatea sau precizia măsurării și echitatea procedurilor. Cu alte cuvinte: măsurăm ceea ce intenționăm să măsurăm? Obținem rezultate suficient de consecvente pentru scopul evaluării? Oferim tuturor condiții echitabile de a demonstra ce știu? O notă nu devine corectă doar pentru că a fost acordată de cineva care are autoritatea să o acorde.
Știința evaluării ne mai spune ceva: evaluarea este utilă învățării atunci când produce informații care pot fi folosite pentru a progresa. OECD subliniază rolul obiectivelor clare, al diagnosticării învățării, al feedbackului și al adaptării predării pe baza rezultatelor. Niciun sistem educațional nu poate construi încredere, responsabilitate și progres dacă nu poate distinge credibil între ceea ce oamenii (mari mici) știu și ceea ce nu știu încă, între ceea ce funcționează și ceea ce trebuie îmbunătățit. Nu avem nevoie de evaluări perfecte. Avem nevoie de evaluări suficient de bune pentru scopul lor, de profesioniști care le înțeleg limitele și de instituții capabile să identifice și să corecteze erorile.
Încrederea în evaluare nu se obține prin autoritatea evaluatorului. Se construiește prin calitatea evaluării.
Cu muzicuță.