Închide
Articol fără cap și coadă. Despre educație
de Marcel Bartic, profesor
Hai, noroc, bună să vă fie inima și bine v-am regăsit! De toate aveați acuma, eu vă lipseam, dar v-ați obișnuit probabil cu autorii care scriu, doamne apără și păzește, fără să vă ceară acordul. Știți, e un reflex pe care unii dintre noi nu ni-l putem reține, din când în când, când ți-e lumea mai dragă, pac, începe să te furnice un gând. În cazul meu, de cele mai multe ori despre ce se întâmplă în educație, mai scriu și despre ture de bicicletă, dar asta chiar nu cred că vă interesează. Cum spuneam, mai întâi îl simți undeva după ceafă, la gând mă refer, apoi vine în față spre frunte, se bălăngăne de vreo două ori pe acolo și, deodată, coboară în laringe de unde simte musai nevoia de a fi verbalizat. Și, uite așa, te trezești vorbind, băi, ce-ar fi să scriu despre cutare chestie?
Uite așa și eu, astăzi, m-am trezit de dimineață nu cu un gând, ci cu mai multe, mi se învârteau în cap ca arborele cotit de sub capota bietului meu Sandero, pe care, apropo, trebuie să-l duc rapid la service, că scârțâie, sărmanul, din toate încheieturile. Despre educație gândurile, sigur că da, despre școală, copii, profesori, că la agricultura de precizie bazată pe indicele de vegetație chiar nu mă pricep.
Așa deci, spuneam că, stați că nu mai știu ce spuneam, extraordinar, am început să uit de la un paragraf la altul, numa’ un pic, că-mi aduc imediat aminte, două secunde, a, gata, mi-am amintit, ziceam că m-a biruit nevoia de a scrie astăzi ceva despre educație. Ei, cum am realizat eu că mă apasă această cugetare, i-am dat una cu pliciul să nu fugă, că fuge imediat, știți, zboară, numa’ ce-o auzi bâzâind spre fereastră și imediat se pierde în mediul înconjurător. Am prins-o bine în pumn, am băgat-o într-o cutie de chibrituri și am purces să o transpun în scris.
Ca niciodată, astăzi, deși mă luase un entuziasm nemaipomenit, am avut, pentru prima dată așa, o reținere. Am simțit-o mai întâi pe șira spinării, a trecut mai apoi în stomac, apoi s-a oprit în gât. Rece reținerea, serios, n-am o explicație medicală, dar așa am simțit-o, rece ca gheața. Cum ar veni, era așa, ca un blocaj, ca un, nici nu știu cum să vă spun, un soi de frică, adică dacă m-apuc să scriu și enervez pe careva? Serios, despre ce aș putea eu să scriu fără să enervez pe nimeni? Să scriu despre educație, să ne înțelegem, că despre agricultura de precizie, în fine, nu mai reiau, parcă v-am lămurit. Despre ce să scriu fără să apară puhoiul de comentarii din care țâșnesc indignarea, disprețul, nervozitatea, acuzele, lamentările, imprecațiile și, așa cum mi se mai întâmplă uneori, câte un mic anunț de la un miliardar sud-american pe moarte, care vrea să-mi lase moștenire câteva sute de milioane de pesetas, doar să dau click pe un link spre numărul lui de whatsapp?
Of. Hai să luăm o pauză scurtă, preț de-un paragraf, că oricum vă întrebați ce naibii citiți aici și de ce v-ați pierdut timpul până acum. Pare, până acum cel puțin, un articol fără cap și coadă, fără nimic logic, anunțat încă din primele rânduri despre educație, dar care nu a ajuns încă acolo, mi se șoptește în cască că spectatorii acestui text au început deja să se foiască nemulțumiți, câțiva s-au îndreptat deja spre ieșirea de urgență din articol, au mai rămas vreo doi, de curiozitate să vadă până unde merge nonsensul literar al unui, cum i-am zis?
Articol fără cap și coadă. Despre educație articolul, sigur că da.
Apropo, serviți niște fursecuri? Le-am făcut chiar eu de dimineață, luați, vă rog, am o tavă plină. Nu? Nici de poftă? Am înțeles, chiar vreți să știți de ce v-ați pierdut timpul până acum.
Nici eu nu știu, recunosc, n-aș ști să vă dau un răspuns. Am rămas blocat în blocajul ăla, ptiu, ce exprimare nefericită, mai am și pretenția ridicolă că scriu literatură, vai de sufletul meu, mai bine i-aș spune literatură absurdă, nici nu știu dacă există așa ceva, de fapt, bine că nu există, se cheamă că am inventat-o eu, iar dumneavoastră sunteți primele victime. Cititori, iertați-mă. Cititori, nu victime. Cititori. Na, încă un gând care mi s-a bălăngănit în cap și s-a proptit în laringe, verbalizându-l fără să-mi dau seama.
Spuneam că vreau să scriu ceva despre educație, este? Da, parcă despre asta, da. Ce chestie. Tam, nesam, se mai găsește câte unul care să scrie despre educație. De ce ar face-o? Ce îl mână în luptă? Ce interese are? Cine îl plătește să scrie? Vrea să critice pe cineva? Să denigreze cumva? Alt expert în educație? Vai, păcatele mele, eu chiar nu sunt nici un expert nimica. Of. Ce de-a întrebări! Înțelegeți de unde și blocajul ăla despre care vă povesteam? Incredibil, ce text trist, fără cap și coadă.
Uite, știți ce? Gata. Îmi fac curaj și vă scriu ceva despre copii. Ceva frumos, drăguț, inofensiv, o povestioară ceva despre niște foști elevi de-ai mei, o boacănă de-a lor, o trăsnaie, în sfârșit, ceva care să vă facă să râdeți. De fapt, nu. Nu e bine. Nu, că o să-mi sară lumea-n cap. Toți sunt niște loaze, o generație pierdută, n-ați văzut, băi, se bat, se droghează, sunt impertinenți, nu se mai poate cu generația asta, e pierdută, ei ca ei, dar părinții lor ce fac? Ce fac părinții? Nimic, îmi vor spune niște voci indignate, na, poftim, deja simt niște cititori nervoși care se agită pe lângă literele astea care curg timid în josul ecranului, nu că nimic, nu știu să-și crească plozii, se duce țara asta de râpă, de aia nu mai merge nimic, mai scrie și Bartic despre ei, băi, tu ce interese ai, cine te plătește, iar denigrezi învățământul? Aoleu. Nu, chiar nu e bine, nu, gata, nu mai scriu despre copii, opriți-vă, nu, vă cer iertare, n-am vrut.
Aș putea scrie ceva despre profesori. Nimic de rău, mă grăbesc să spun, serios, am amintiri frumoase, cu oameni faini, deștepți, cu simțul umorului, gata, uite ăsta e un subiect bun, aș putea scrie ceva despre ei. Ce spuneți? Nu? Nici despre ei? Da’ de ce? Pentru că nu mai merită să fii profesor în ziua de azi? Toată lumea îi critică, au ajuns bătaia de joc a tuturor, nimeni nu-i apără, sunt umiliți, sunt călcați în picioare, hei, stați un pic, că nu despre asta voiam să scriu, eu intenționam ceva drăguț, o povestioară ceva, hei, opriți-vă, nu denigrez pe nimeni, nu critic pe nimeni, chiar nu mă plătește nimeni, era doar, era doar, era doar, nici eu nu mai știu ce voiam. Voiam doar să scriu despre niște oameni pe care i-am cunoscut odată. Demult.
Chiar e literatură absurdă ce fac eu aici. Sau absurdul literaturii, nici nu știu cum să-i spun.
Totul a început de dimineață, când m-am trezit cu niște gânduri care mă furnicau la ceafă. După aia au trecut spre frunte, s-au foit acolo câteva minute, după care au coborât spre laringe, iar eu m-am trezit vorbind: ce-ar fi să scriu ceva despre educație? Nu știu, orice, ceva frumos, care să placă la toată lumea. Până la ora asta nu am găsit nici un răspuns. După vreo zece paragrafe și aproape 1300 de semne, nu îmi dau seama despre ce poți să scrii despre educație și să trezești entuziasm, mirare, curiozitate, bucurie, satisfacție, admirație.
Chiar, dumneavoastră știți unde a dispărut bucuria din educație? Ați văzut-o pe undeva?
Sau a zburat pe fereastră și s-a pierdut în mediul înconjurător?