Închide
O zi lungǎ cât o săptămână.
de Alina Negruțiu, profesoară
Astăzi, pentru mine, ziua a început la 4 dimineața. Cu cafea și cu telefonul în mână, mesaje, emailuri, hărți și o problemă de organizare care părea să nu se mai termine.
Una dintre echipele noastre de juniori a fost repartizată într-o altă locație, departe de mine și de restul delegației. Copiii trebuiau să ajungă într-un loc pentru o probă, apoi să se deplaseze în altul pentru debate. Fără coordonatorul lor alături. Am schimbat mesaje cu organizatorii, am verificat distanțe, am încercat să găsesc soluții. La ora 4 dimineața, New Haven părea un oraș mult mai mare decât pe hartă.
Noroc cu părinții noștri! Implicați și răbdători. Oameni care au înțeles că, dincolo de programul frumos tipărit, lucrurile nu merg întotdeauna conform planului. Și care ne-au ajutat enorm.
Seniorii începuseră deja competiția cu o zi înainte. Astăzi a venit rândul juniorilor să intre în ziua de foc a competiției. Scholar’s Challenge, Collaborative Writing, Team Debate. Ore întregi de concentrare, emoții, argumente și decizii luate sub presiune.
Iar eu? Astăzi am fost debate judge.
Șase runde. Șase întâlniri cu echipe de copii din diferite colțuri ale lumii. Șase ocazii de a asculta idei, de a cântări argumente și de a vedea cât de frumos pot gândi niște adolescenți atunci când cineva le oferă ocazia să vorbească.
Una dintre moțiuni mi-a rămas în minte: „We should spend more time lost.”
Să petrecem mai mult timp fără să știm exact încotro mergem. Ce idee! Într-o lume în care le cerem copiilor să aibă obiective, planuri, rezultate și răspunsuri, poate ar trebui să le lăsăm și timp să se rătăcească puțin. Să exploreze. Să greșească. Să găsească singuri drumul.
La Yale, întâlnești oameni de peste tot. Se vorbesc limbi diferite, se schimbă impresii, se leagă conversații neașteptate. Eu port cu mândrie șnurul cu ROMANIA în jurul gâtului. Și, firește, intru în vorbă cu lumea. Am aflat, de exemplu, că unii cred că David Popovici este rus. Am simțit nevoia să lămuresc imediat situația.
În schimb, de Hagi și Nadia Comăneci știau! Măcar atât.
Am primit și felicitări pentru viața din România, despre care unii dintre colegii mei jurați credeau că are un ritm lent și se desfășoară în mijlocul unei naturi încă neatinse. Nu sunt pe deplin convinsă că era un compliment. Am zâmbit și am continuat conversația. România mai are nevoie și de ambasadori neoficiali, se pare.
Între timp, telefonul nu s-a oprit. Mesaje de la copii, de la părinți, de la colegi. Unde sunt? Au ajuns? Au terminat? Sunt bine?
Și, peste toate, grija pentru Patty, căreia nu îi era bine. Când ești departe de casă, cu atâția copii în grijă, asemenea vești îți strâng inima. Poți să fii atent la argumentele dintr-o dezbatere și, în același timp, să ai gândul la un copil care suferă.
Dar am avut și motive de bucurie.
Copiii noștri au luat în serios recomandarea mea: „Dress to impress!” Și ce frumoși au fost! Eleganți, pregătiți să intre în sălile de concurs. Îi știu de la școală, din zilele în care le-am cerut să vorbească mai clar, să argumenteze mai bine, să aibă mai mult curaj. Iar acum sunt aici, la Yale, printre elevi veniți din întreaga lume.
Nu ne gândim încă la rezultate. Dar s-a muncit mult pentru a ajunge aici.
Și mai este ceva ce vreau să păstrez din ziua aceasta.
Un mesaj de la o mamă, care mi-a spus că nu știe cum s-a descurcat echipa 392, dar copiii s-au simțit minunat. Și că au povestit acasă cum au pus în practică lucrurile învățate la pregătiri.
Am citit mesajul și am zâmbit.
Pentru un profesor, asemenea cuvinte valorează enorm. Mai ales după o zi începută la 4 dimineața.
Și, pentru că viața își face mereu timp să ne amintească de lucrurile importante, astăzi am sărbătorit-o și pe Raisa care a împlinit 13 ani. Părinții au așteptat-o cu o brioșă mare, plină de lumânări. I-am cântat „La mulți ani”, aici, departe de casă, într-un loc în care am ajuns împreună datorită unei competiții.
Mi s-a părut unul dintre cele mai frumoase momente ale zilei.
Printre săli cu ferestre gotice, coridoare de piatră, copii la costum și dezbateri despre marile întrebări ale lumii, am avut și o aniversare. Cu lumânări, cântec și oameni dragi.
Am făcut și fotografii. Multe. Unele cu elevii, altele cu sălile impresionante de la Yale, cu vitraliile, cu acele coridoare care par desprinse dintr-un film. Am găsit chiar și un răgaz pentru o carte, „Paradise”, de Toni Morrison. Un titlu frumos pentru o zi care a fost orice, numai paradisul organizării nu.
Acum, la sfârșitul zilei, mă gândesc la ce ne așteaptă mâine. La programe, la deplasări, la probele următoare.
Dar mă gândesc și la copiii noștri. La cât au crescut. La curajul lor. La felul în care se descurcă departe de casă, într-un mediu nou, printre necunoscuți.
Și mă întorc la moțiunea de astăzi.
„We should spend more time lost.”
Poate că uneori ne pierdem printre programe, hărți, săli și responsabilități. Dar azi am găsit amintiri ce meritǎ păstrate.
