Statul joacă „Scaunele muzicale” cu copiii, cu viitorul acestei țări

de Andra Berceanu, director executiv FePAL

Avem două situații în această perioadă care ne demonstrează cum își bat joc decidenții de beneficiarii educației:

1. Din toamnă grupa mijlocie a devenit obligatorie. O decizie care nu are la bază un studiu de impact. Nu sunt locuri suficiente. Stau părinții la cozi interminabile(inclusiv noaptea), șpăgi, nepotisme, relații etc. Au prioritate copiii de grupa mijlocie și mare, fie că doreau acest lucru/fie că aveau nevoie sau nu. Preșcolarii de grupa mică vor fi înscriși pe puținele locuri care mai rămân. Părinții sunt efectiv disperați, unii chiar nu au alternative și nici nu își permit grădinițe private, așa cum au calculat/sperat cei care au încurajat această decizie pentru care infrastructura nu a fost pregătită.

2. Se încheie azi Evaluarea Națională la clasa a VIII-a în urma căreia va rezulta o ierarhie cu diferențe de câteva sutimi. Nu există o ofertă educațională atractivă și variată. Ceva licee cu o reputație deja compromisă, puține vocaționale, tehnologice depășite pentru timpurile actuale, necorelate cu piața muncii, școli profesionale lăsate în paragină și o serie de U.Î. cu promovabilitate slabă la Bacalaureat și tot felul de alte probleme. Sunt mai degrabă ghetouri educaționale, acele Bau-Bau ale sistemului de care toată lumea fuge chit că pe hârtie acestea ar oferi locuri, “șanse” tuturor elevilor. Mai sunt și ceva oaze unde lucrurile ar funcționa satisfăcător, dar acestea sunt excepții. Lăsați-ne cu excepțiile, cu “da, dar…”, nu ne ajută când vorbim la nivel de sistem de educație în ansamblul său! Viitoarea societate nu va fi formată din excepții și nici economia unei țări nu se susține din excepții.

Uitându-ne de sus la aceste situații, putem observa cum Statul joacă ”Scaunele muzicale” cu copiii, cu viitorul acestei țări. Când se va opri muzica, câțiva copii, mai antrenați ca restul, vor prinde un scaun stabil, însă mulți se vor alege cu un scaun cu 1-2 picioare lipsă, fără spătar sau atât de șubred încât este inutil. Unii chiar vor rămâne fără loc, cum este cazul elevilor pierduți pe drum sau ai copiilor de grupa mică pentru care nici nu au fost bine numărate scaunele de la bun început.

Analogia cu un joc de copii poate face ca situația să pară mai puțin gravă decât este. Mai potrivit ar fi să ni-l reamintim pe președintele Snow din Hunger Games și zâmbetul său sadic în timp ce ura: “Happy Hunger Games, and may the odds be ever in your favor.” Mda…căci în baza hazardului se gândește politica publică în domeniul educației…