Închide
Patru stele înseamnă că a fost o cursă bună
de Gabi Bartic, CEO Brio
Povestea un prieten zilele trecute într-un context că are o prietenă britanică, venită în România. A luat un Uber — cursă normală, totul în regulă. La coborâre, i-a dat patru stele. Șoferul, jignit: de ce nu cinci? Iar ea, sincer mirată că întreabă: păi n-ați făcut nimic excepțional. Nu mi-ați deschis portiera, nu mi-ați ținut umbrela, nu mi-ați dat o bomboană. A fost o cursă bună, corectă. Patru stele. Cinci dau pentru ceva ieșit din comun.
N-a fost rea. A fost calibrată. Pentru ea, scala înseamnă ceva doar dacă vârful e rezervat excepționalului — așa că patru e nota unui lucru bun, făcut cum trebuie. La noi, cinci e punctul de pornire. Dacă nu dai cinci, jignești. Patru e deja o reclamație, aproape un denunț. Am împins toată scala în vârful ei și am rămas cu o riglă pe care folosim, practic, o singură treaptă.
Spun asta pentru că au apărut ieri rezultatele la Evaluarea Națională. Și, odată cu ele, titlurile: „doar șapte medii de 10″, „doar 102 note de 10 la matematică”. Doar.
Hai să fim limpezi pe ce e bine și ce e rău aici, pentru că se amestecă.
Că sunt puține note de 10 nu e o tragedie. Poate fi chiar opusul. Un examen serios nu împarte note maxime cu duiumul — dacă proba de matematică chiar desparte la vârf, chiar nu lasă pe toată lumea la plafon, atunci raritatea zecelui e semnul că instrumentul își face treaba. Nota maximă are voie, ba chiar trebuie, să fie rară. Asta nu e cruzime. E sens.
Și uitați-vă la cifre, pentru că ele spun ceva ce titlurile ratează. La matematică, 102 elevi au luat 10. La română, 398 — de aproape patru ori mai mulți. Sună ca și cum româna ar fi fost proba „mai bună”, la care s-au descurcat mai mulți. Nu e așa. E proba care nu știe cum să dea note maxime puține. Iar dovada vine tot de la minister: la simulare, aproape 10% dintre lucrările de română au intrat în recorectare — note destul de diferite între doi corectori cât să fie nevoie de încă doi. La matematică, o lucrare din o mie. Adică româna dă de patru ori mai multe note de 10 și e de aproape o sută de ori mai instabilă la corectare. Mai multe note maxime, măsurate mult mai prost. O parte din acele 398 de zece sunt acolo nu din competență, ci din noroc — corectorul care a nimerit.
Așa că „doar șapte medii de 10″ nu e o dramă a copiilor. Ca să iei media 10, îți trebuie 10 și la mate, și la română — inclusiv la proba care „zecimează” aleatoriu sus. Raritatea mediei perfecte spune mai puțin despre geniul vreunui copil și mai mult despre faptul că trebuie să nimerești maximul la proba instabilă. Titlul plânge o raritate pe care o produce chiar defectul de măsurare.
Ce e bolnav, deci, nu e raritatea zecelui. E cuvântul „doar”. E felul în care citim un 9 ca pe o ratare, un 8 ca pe o jumătate de nenorocire. Vrem, în același timp, două lucruri care nu pot sta împreună: note mari multe, ca să nu sufere nimeni, și exclusivitatea notei maxime, ca să însemne ceva. Dacă tot ce e bun ia maximul, maximul nu mai spune nimic — și atunci orice sub el devine, automat, semn de eșec.
Un copil cu 9 la un examen serios a făcut o treabă foarte bună. Nu o consolare. Nu un eșec onorabil. Foarte bună. Doar că am uitat cum se citește asta.
Și aici e lucrul care mă macină. Pentru că nu e o boală a examenului. E o boală a noastră, care intră peste tot — în Uber, în recenzii, în cum ne creștem copiii. Aceeași minte care dă cinci stele unei curse banale ca să nu supere șoferul dă note umflate la teză ca să nu supere copilul, și apoi îi citește 9-le de la Evaluare ca pe o catastrofă.
Am pierdut capacitatea de a citi „bine”. La un capăt, confundăm poticneala cu incapacitatea. La celălalt, confundăm normalul cu eșecul. Ne trebuie ori prăbușire, ori perfecțiune. Mijlocul — „a fost bine, corect, suficient de bun” — ne-a devenit ilizibil.
Și totuși îl știm. Îl știm de la bun început.
Când copilul învață să meargă și cade după primul pas, nu-i spunem „lasă, nu e mersul de tine”. Îl ridicăm și-l punem să meargă iar. Și iar. Știind că va cădea. Pentru că am înțeles, atunci, fără să ne explice nimeni, că a cădea e felul în care se învață să mergi — că eșecul nu e opusul reușitei, e drumul spre ea.
Întrebarea importantă e când am uitat asta. Când anume, între primii pași și prima notă, am început să le spunem copiilor exact pe dos: că dacă n-a ieșit din prima, nu se poate. Că dacă nu e perfect, e degeaba. I-am crescut să meargă căzând, și apoi i-am învățat să se teamă de cădere.
Patru stele a fost o cursă bună. Un 9 e o notă foarte bună. Un copil care a căzut și s-a ridicat învață. Atât trebuia să știm. Atât am și știut, cândva.
Cu muzicuță.
EN VIII 2026/ Media națională la matematică a fost 6,43. La limba română: 6,86