Oana Băluță: „Frica generează supunere, care este departe de respect ca sentiment moral“ (I)

Foto: Mario Ionescu

Oana Băluță e conferențiar universitar la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării, Universitatea din București, și activistă pentru drepturile omului. Despre egalitatea de gen și despre realitățile societății românești în ce privește lungul drum către acest tip de egalitate am vorbit cu Oana în interviul din care astăzi vă prezentăm prima parte. 

Oana, cum ți-a fost ție să fii copil-fată în România?

Mi-a fost bine să fiu copil-fată pentru că am avut norocul să mă nasc în familia în care m-am născut și fiindcă, alături de mama și de tata, am avut bunici și un unchi minunat. M-am simțit iubită în familia mea, am beneficiat și de grijă, și de îngrijire, ba eram chiar „buricul lumii“ fiindcă am fost singurul copil din partea mamei mele. Îți dai seama că toate energiile, atenția, sprijinul, timpul, tot ce era bun era îndreptat către mine. La un moment dat am sesizat statutul meu aparte și îi amenințam pe ai mei, adică pe mama și pe tata, cu te spun lu’ mamaia.

M-am simțit eu însămi în copilărie, nu am memoria unor îngrădiri sau a unor limite impuse de părinții mei fiindcă eram fată. Cu o singură excepție, când, la un moment dat, mi-am dorit să fac fotbal fiindcă visasem într-o noapte că jucam cu Lăcătuș în echipa națională a României. Desigur, eram în 1990, în plin Campionat Mondial care se desfășura în Italia, iar echipa României de atunci, Generația de aur, juca fantastic și mâncam meciurile pe pâine. Eram microbistă, mi se trăgea de la tata, el fiind dinamovist, eu stelistă. Disputele dintre noi sunt o altă poveste.

Fetiță fiind, părinții mei mi-au cumpărat jucării variate, eu nu am auzit de la ei că nu știu ce mașinuță nu este pentru fete sau că trebuie să o ajut pe mama la bucătărie fiindcă așa fac fetele. Am avut de la păpuși, bucătării pentru păpuși, la minge de fotbal și basculantă. Cred că aveam în jur de 5 ani, eram în luna noiembrie și urma să vină Sf. Mihail și Gavriil. Pe mine mă mai cheamă și Mihaela, deși nu sunt o Mihaela cum mi-a spus nașa mea de botez, ci o Oană cum mi-a zis mamaia. Cred că între mama și tata s-a ivit un soi de competiție legată de cine îmi ia cel mai cel cadou. Mama mi-a cumpărat o păpușă fabuloasă, adusă de la ruși, cum se făcea înainte de 1989, care mai și mergea fiindcă avea baterii,  iar tata o basculantă mare, colorată, galben cu roșu, cred. Mi-au plăcut amândouă enorm, și acum când scriu retrăiesc încântarea de atunci. Ce a urmat e simplu, multă vreme m-am urcat în basculantă cu păpușa în brațe, iar ai mei trebuiau să mă plimbe prin curtea de la mamaia.

Și cu copiii de la bloc jucam jocuri variate, de la săritul corzii și al elasticului, la Hoții și vardiștii, Sticluța cu otravă, La mălai și Diri-diri, acestea două fiind jocuri cu mingea, Țară țară vrem ostași, Frunza, Telefonul fără fir și multe altele. Jocurile noastre nu țineau cont că eram fete și băieți. Înspre adolescență am aflat că fată fiind trebuie să fiu mai cuminte sau că nu se cade să fac nu știu ce fiindcă sunt fată. Eram copii, cu multă energie și chef de joacă, poftă să alergăm, să ne batem cu ciulini vara sau cu zăpadă iarna; aveam și câteva jocuri sezoniere, iar zăpada, datul cu săniuța și cu punga și cazematele erau de bază iarna fiindcă ningea mereu. Pe derdelușul copilăriei mele unde m-am dat de câteva ori și cu mama, cu punga, cresc acum câteva sălcii și îl înconjoară o parcare.

Ana, mi-a mai fost bine în copilăria mea de fată și fiindcă eram înconjurată de animale în condițiile în care cea mai mare parte a timpului până când am mers la școală eram la bunicii materni. Pe tataia l-am avut până la 6 ani, apoi mamaia a devenit centrul universului meu. Tataia îmi desena, îmi citea din abecedar de învățasem lecțiile pe de rost și îmi povestește mama că le urmăream cu degețelul pe carte, mă urca pe bicicletă și mergeam să luăm lapte de la o vecină care avea vacă. Am aflat că vaca este roșcat-maronie, nu mov, și că poate să o cheme Joiana, destul de banal am spune noi, sau Margareta. Bunicii mei aveau o gospodărie obișnuită pe atunci, cu găini, cocoși, curci și curcan, porc, pisici și căței. Zilnic, trecea ciobanul cu oile și căprițele după-amiaza, pe drum mergeau căruțe trase de cai. Este o binecuvântare să știi cum arată un animal, cum miroase, ce simți când îl mângâi. Grădina era un vis fiindcă avea pomi fructiferi, căpșuni plantate de mamaie ca să mănânce fata, io adică, legume cu gust și mult verde de la mazăre, ceapă, roșii, fasole, ardei și, desigur, galben de la păpădiile care năpădeau poteca primăvara. Și acum spun că simt primăvara când văd prima păpădie. Anul acesta mi s-a făcut dor să lucrez grădina, așa că am mers la unchiul meu, am săpat pământul și am pregătit un petic pentru brazdele cu roșii, ardei, am plantat și busuioc, rozmarin, dovlecei și câteva tufe cu zmeură. Munca aceasta în grădină m-a reîntors în copilărie și am trăit intens gândul că mamaia mă vede de unde este ea și zâmbește fiindcă sunt acasă. Îmi place pământul, să îi simt textura, să îl miros. Sunt topită după plante și cred eu că mi se trage din copilărie. Dragul de flori știu că îl am de la mama.

Am povestit mai mult fiindcă etapa aceasta de viață e un reper important pentru felul în care mă raportez la senioarele și seniorii noștri, adică la cei în vârstă, la animale, plante, la educarea copiilor în spiritul libertății lor de alegere și devenire ca fete și băieți.

Dar să fii elevă și studentă cum ți-a fost? Ai simțit vreo formă de discriminare de gen în școală, în facultate?

Când eram elevă, în școala generală, am simțit ce înseamnă nedreptatea, dar nu cea de gen.  Învățătoarea mea – de care am fost foarte atașată – îi favoriza pe copiii ai căror părinți îi aduceau cadouri scumpe. Aveam un coleg care nu excela în școală, dar care primea cele mai mari note fiindcă mătușa lui era în Italia și putea trimite în țară lucruri pe care nu le găseai aici în perioada comunismului și care deveneau daruri pentru învățătoare. Vorbesc, de exemplu, despre o pereche de cizme din piele maro. Da, le țin minte. Vedeam diferențele pe care le făcea între noi. Mă întristau atunci, treptat au ajuns să mă revolte. Foarte mulți ani mai târziu mi le-am și putut explica și integra într-o narațiune care să aibă ca vocabular noțiunile de privilegii și tratament inegal fiindcă nu faci parte din grupul potrivit.

Cât privește discriminarea de gen sau, mai degrabă, tratamentul diferit fiindcă eram adolescentă și, apoi tânără studentă, cu mici excepții le-am simțiti în alte medii, nu în școală. Pe stradă, în mijloacele de transport am trăit hărțuire verbală, agresiune. Apoi, adulții tot vorbeau despre fete cuminți.

Eu am terminat Liceul Kretzulescu și am fost într-o clasă numai de fete în condițiile în care profilul economic atrăgea mai multe fete decât băieți. Sigur că socializarea și drumul „potrivit genului“ își au rostul lor pentru această configurație de gen a liceului, în cazul meu însă motivul pentru care am dat admitere la un liceu economic a fost diferit. Mama a spus că ar fi bine să am o profesie dacă nu intru la facultate și așa am ajuns să termin finanțe-contabilitate și să uit cu greu cele 4 ore de matematică din fiecare săptămână și tremuratul de la proba de matematică de la bac. La facultate, iar am fost înconjurată mai ales de fete. În aceste medii puternic feminizate, am avut și profesori, și profesoare și mă hazardez acum să lansez ipoteza că este și unul din motivele pentru care am fost ferită de discriminare de gen. Mediile mai echilibrate ca gen reduc probabilitatea discriminării și a hărțuirii.

Mintea mea a reținut o experiență din zilele de bacalaureat care intră în zona hărțuirii și care mă privea direct ca adolescentă sau, hai să îi spun, ca tânără femeie, deși îmi este greu să mă raportez astfel de mine la cei 18 ani de atunci. Am scris despre experiența aceasta pentru publicația Elle chiar când a început mișcarea #metoo. Comunicarea publică m-a ajutat fiindcă a fost un catharsis bine-venit. Am putut să o numesc ca ceea ce a fost, respectiv hărțuire, câțiva ani mai târziu, când am avut acces la lecturi care mi-au furnizat un vocabular ce m-a ajutat să explic și să înțeleg ce s-a întâmplat atunci. Fiindcă am menționat #metoo, clarific în articolul Să vorbim despre nedreptate[1] publicat  în Decât o Revistă ce este și ce nu este această mobilizare colectivă.

Cu permisiunea ta, o să redau acel paragraf din articolul găzduit de Elle, Fetiță, adolescentă, femeie[2]:

„Se întâmpla în 1998, iar profesorii care supravegheau ori care te examinau erau din afara liceului. Erau „externi”, nu „interni”. Venise și la examenul scris de limba română, inițiase o conversație cu mine, dar l-am ignorat findcă aveam de scris despre … cred… Ion al lui Rebreanu și Vasile Voiculescu. La proba de limbă străină însă – alesesem engleza – s-a aplecat la urechea mea stângă și mi-a spus șoptit cu voce joasă, foarte aproape de lobul urechii fiindcă i-am simțit respirația:
– Cum ar fi dacă un bărbat ți-ar săruta piciorul și ar rupe cu dinții brățara pe care o porți? 
– Say what, my friend?!, a fost în mintea mea.     
– Uite-l și pe boul de serviciu care nu mă lasă să scriu, am gândit mai departe.  
M-am holbat la el fiindcă treptat mintea mea a început să perceapă semnificația cuvintelor lui. Însă erau mult mai importante examenul și acel exercitiu unde trebuia să completez cu timpul corect.
– Present Perfect sau Past Tense Simple, să revenim…

În școală nu au ce să caute cuvintele și gesturile intruzive și nepotrivite. Din păcate însă, și-au clădit un loc solid aici, sunt înconjurate de tăcere, de solidarități nedrepte în raport cu cele care sunt vulnerabile și de rezistențe individuale și instituționale. Mai vreau să adaug ceva, și anume că dacă mie nu mi s-a întâmplat nu înseamnă că hărțuirea sau discriminarea de gen în școlile din România nu există. Am prietene cărora li s-a întâmplat și am scris despre asta într-un articol pornind de la un caz mediatizat de la UMF Iași Hărţuire sexuală în universităţi: de ce, domnule profesor?[3] Un studiu exploratoriu[4] realizat în anul 2015 ne spune că hărțuirea sexuală există în universități ca experință trăită, nu în imaginația femeilor, și că două cauze principale care o alimentează sunt toleranța ridicată față de manifestările sexiste și gradul scăzut de informare despre hărțuire sexuală. Ana, îți mulțumesc pentru că (te) întrebi cum este discriminarea de gen în școală.

Acum, ca femeie care muncește în România, cum îți este?

Eu muncesc în învățământ, sunt conferențiar universitar la Universitatea din București. Lucrez, așadar, într-un domeniu feminizat și predau la o facultate care are mai multe studente decât studenți. Modul în care este devalorizată munca pe care o fac, remunerarea insuficientă în raport cu cerințele educaționale și profesionale, mă irită pe de o parte, iar pe de altă parte mă împinge să caut alte surse de venit din activități flexibile, pe termen scurt și mediu, nepermanentizate, așadar care determină o impredictibilitate a veniturilor. Mai devreme, într-un comentariu pe Facebook, cineva m-a numit parazit bugetar într-un context mai larg legat de a face politică. Pe scurt, nu ar trebui să fac politică fiindcă sunt un parazit bugetar. În luna martie a acestui an, senatorul liberal Florin Cîțu, președintele Comisiei economice din Senat, spunea că trebuie să terminăm cu această propagandă numită sănătatea şi învăţământul[5] și că prioritatea zero în România trebuie să fie mediul privat, adică aceea parte care creează bunăstare. O afirmație de tot râsul fiindcă nu înțelege cum se construiesc bunăstarea şi progresul unei societăţi. Educația și sănătatea, adică un alt domeniu feminizat, au fost subfinanțate cronic în România în comparație cu alte state din Uniunea Europeană și alte domenii, de pildă apărare și ordine publică. Poți oare avea creștere economică fără oameni educați și sănătoși? Întreb și eu retoric mai degrabă.

Așa cum au fost create prăpăstii între femei și bărbați de-a lungul secolelor, hăuri de drepturi, șanse de dezvoltare, de posibilitate de a face alegeri, așa sunt adâncite acum diferențele generate de apartenența la un grup social, de etnie etc. Așa nu o să ne mai recunoaștem unii cu alții.

Eu sunt o femeie cu studii superioare care muncește. Având studii superioare, au crescut șansele mele să fiu prezentă pe piața muncii. Datele din 2017[6] ne spun că femeile cu studii superioare tind să aibă o rată de ocupare apropiată de cea a bărbaților, de 83.6% în comparație cu 86.2%. Ce spun este că rata de angajare după gen și nivelul educațional este diferită, femeile tind să fie angajate în mult mai mică măsură decât bărbații, rata de angajare a celor cu studii primare arată astfel: 31.1% femei și  41% bărbați, a celor care au studii medii: 56.5% femei și 65.2% bărbați. Așadar, în ce le privește pe femei, studiile superioare le cresc șansele ca ele să fie active pe piața muncii. Datele acestea ne mai spun ceva, respectiv că nu e cazul să ne bucurăm că diferența de salarizare dintre femei și bărbați este 5,8% fiindcă acest lucru se datorează diferenței în rata de angajare între femei și bărbați, cu alte cuvinte indicatorul numit gender pay gap compară venitul femeilor cu studii superioare cu venitul bărbaților cu studii medii și primare, deci subevaluează diferența de salarizare. Iar Monitorul social subliniază ceea ce scriu, datele sunt publice.

Versurile acestea scrise de Elena Vlădăreanu în volumul bani.muncă.timp stau bine aici ca să mai îndulcească puțin cifrele.

„Mami, noi avem în casă ce au și ceilalți oameni

prize chiuvete frigider aragaz mașină de spălat computer.

Știi ce nu avem noi? Bani.

Bani nu prea avem.”

Pe de o parte, cum îmi este mie ca femeie care muncește nu poate fi generalizat către toate femeile care muncesc. Pe de altă parte, ceea ce arăt este că e mult loc pentru ca viața femeilor să fie mai bună în România.

Și nu am spus nimic despre cât de împovărată este ziua femeilor, în condițiile în care ele sunt principalele responsabile cu muncile de îngrijre și cele domestice. Nu am spus iar nimic despre dificultățile cu care se confruntă în armonizarea vieții de familie cu profesia, date fiind așteptările ca ele să spele, să calce, să țină casa curată, să se ocupe de îngrijirea copiilor și a altor membri ai familiei, inclusiv adulți care ar putea fi responsabili de bunăstarea lor privată sau au toate abilitățile să fie parteneriali, mai puțin socializarea necesară.

O să te-ntreb ceva ce ți se va părea aiuritor, poate chiar prostesc, însă, știi, cred mult că e nevoie de un răspuns adunat, închegat, detaliat la întrebarea asta. Ce este feminismul, Oana?

O să îți răspund cu o notă de umor, dar care conține mult adevăr, și anume că feminismul este acea mișcare radicală care consideră că femeile sunt oameni. Feminismul include o serie de perspective, teorii, mișcări care descriu inferiorizarea femeilor să o numesc generic, îi explică principalele cauze și consecințele și propun strategii de redresare a inegalității ori a dezechilibrului.

Feminismul nu este împotriva bărbaților. Da, încă e nevoie să dai aceste asigurări. Feminismul este împotriva privilegiilor, inegalității, inferiorizării, lipsei de libertate și de șanse, abuzurilor, discriminării, nedreptății de gen. Feminismul (te) va critica:

– dacă susții privilegiile de gen, de exemplu că femeile trebuie să facă mâncare, să le spele și să calce hainele bărbaților pentru că e „datoria lor ca femei“ ori că femeile nu trebuie să fie interesate de împlinire profesională, ci viața de familie le este suficientă;

– dacă sprijini inegalitatea de gen, de pildă că femeile nu trebuie să lucreze în anumite domenii ori că nu sunt potrivite pentru funcții de conducere ori să facă diverse meserii, de pildă să fie chirurgi;

– dacă inferiorizezi femeile fiindcă nu le recunoști meritele și autoritatea de a vorbi în spațiul public și le reduci la tăcere susținând bărbații în poziție de autoritate care să vorbească despre administrație, politică, poezie ori euglena verde;

– dacă spui că femeile trebuie să se bucure de mai puțină libertate inclusiv de natură sexuală, dacă le îngustezi alegerile, când susții, de pildă, că obligația lor primordială este de a da naștere;

– dacă justifici abuzurile, inclusiv cele din sfera violenței sub forma: lasă, că știe ea de ce a fost bătută sau normal, uite cum s-a îmbrăcat, și-a căutat-o;

– dacă reifici femeile, dacă le rușinezi pentru corpul lor diferit de forma Patului lui Procust din industria de frumusețe care aranjează în Photoshop până și lungimea genelor.

Am dat doar câteva exemple din care reiese că, dacă susții ce scriu mai sus, feminismul te va critica, indiferent dacă ești femeie sau bărbat. Te va critica fiindcă lumea pe care tu o susții este mai puțin dreaptă pentru femei.

Feminismul însă dezvoltă și alte solidarități, cu cei care luptă împotriva rasismului fiindcă este nedreptate pe de o parte și fiindcă femeile se confruntă cu discriminare rasială, cu cei care se împotrivesc homofobiei fiindcă femeile au orientări sexuale diferite și fiindcă homofobia este nedreaptă, cu cei care luptă împotriva nedreptății de mediu fiindcă și femeile suferă în urma defrișărilor, a poluării, a privatizării apei, cu cei care luptă împotriva nedreptății generate de conflictul dintre capital și muncă fiindcă și femeile lucrează și sunt slab remunerate și altele. Am pus punct nu fiindcă am epuizat aceste solidarități și exemple, ci fiindcă am clarificat perspectiva solidarității cu alte cauze și grupuri.

Există feminisme, așadar. Nu toate manifestările feminismului sunt un răspuns la orice fel de problemă, nu toate soluțiile sunt un panaceu pentru orice categorie de femei și nevoi ori interese ale acestora. Omogenizarea perspectivelor, a teoriilor, a mișcărilor, a cauzelor identificate de feminism și a strategiilor de redresare este o inepție, o lipsă de cunoaștere sau o atitudine asumată deliberat cu scopul decredibilizării unui întreg sistem de gândire care generează disconfort conservatorilor, „mono-căuzașilor“, de exemplu, cei care susțin că rezolvarea conflictului dintre muncă și capital aduce cu de la sine putere și egalitate de gen sau cei care susțin că libertatea politică e inelul femecat al Arabelei și rezolvă inegalitatea de gen. Anumite tipuri de feminism sunt un răspuns la un context, de exemplu era de așteptat ca după 1990 feminismul liberal să fie dominant în condițiile unei existențe de decenii în afara paradigmei drepturilor și libertății și a nevoii de modificare a legislației. Acest tip de feminism are contribuții, după cum are propriile limitări. Oricum, în anii `90 să vorbești despre feminism și drepturile femeilor era o formă de curaj și rezistență față de consolidarea unui regim de gen conservator. Să nu desconsiderăm puterea oamenilor de a reduce la tăcere sau de a pune batista pe țambal.

Am parcurs un drum lung însă. În acest moment în care suntem, dacă nu înțelegem și nu integrăm la nivel de discurs și politici publice multitudinea de surse de inegalitate și de inferiorizare a femeilor, vom rata multe. E nevoie să înțelegem rolul participării publice și politice a femeilor, muncile femeilor, remunerate și neremunerate, percepțiile privind rolurile și comportamentul lor, normativele asociate sexualității, interiorizarea inferiorității de gen prin socializare.

Și încă ceva. Schimbarea tratamentului de care au parte femeile în viața publică și privată este și treaba bărbaților, nu doar a femeilor. Trebușoara aceasta ne cere pe toți.

De ce se tem atâția oameni, halucinant e că femei și bărbați deopotrivă, de a nu li se lipi cumva de imagine eticheta de feministă/feminist?

Necunoaștere, lene cognitivă și caricaturizarea feminismului și a feministelor, reacții de adversitate de prin alte părți integrate mimetic aici, teamă, strategie de menținere a status-quo-ului și a privilegiilor de gen și de putere.

Am explicat și descris complexitatea gândirii și a abordărilor feministe, chiar și intelectuali publici vorbesc ori scriu despre feminism cu o lipsă de măsură și decență considerabile, dat fiind faptul că nu par să fi citit ceva scris de vreo feministă sau un feminist și să fi reflectat asupra acelor gânduri. Ei par să știe și să cunoască pur și simplu și să reacționeze robotic doar la simpla rostire a cuvântului care începe cu litera „f“ . Gândirea feministă și feministele au fost caricaturizate și introduse în malaxorul stereotipurilor care arată lene cognitivă și conformism, le-au fost denaturate discursurile. Însă e mai mult de atât. Feminismul este incomod fiindcă provoacă o serie de credințe, roluri și imagini construite ca și cum s-ar trage din natură, nu din cultură, ca și cum nu ar fi fost construite de oameni.

Foto: Octav Ganea

Necunoașterea este deopotrivă rațională și emoțională. Cum realitatea bate filmul, nu mai bine intri în dialog cu cineva care spune că este feminist/ă, în loc să lucrezi cu proiecții despre cum acest om este un „bampir“ sau mai știu eu ce altceva?!

Pe mine mă amuză reacțiile de tipul: dar femeile și bărbații nu sunt egali fiindcă unii sunt mai puternici fizic decât alții. Feminismul spune că diferențele dintre femei și bărbați nu trebuie tratate ca deficiențe care să genereze apoi inegalitate. Uite, de exemplu, femeile pot să nască. Nu spunem, nu-i așa, că bărbații trebuie să se bucure de mai puțină egalitate și drepturi fiindcă nu pot naște, nu?

Apoi, este eterna replică: noi susținem feminitatea, nu feminismul. Bun, de ce ar fi cele două antagonice sau când devin antagonice, mai exact? Dacă definim feminitatea drept grație, gingășie, supunere, feministele îți vor spune: iar obediență, prietene, și până când? Oare nu am definit restrictiv feminitatea tocmai pentru a disciplina femeile și a le rușina pe cele care au mintea și voința lor? Această definire a feminității este o sursă a servituții și de multiplicare a măștilor pe care le purtăm ca să corespundem unor așteptări.  De ce este încă acceptat drumul femeilor către servitute? O femeie să fie cuminte, la locul ei, politicoasă, amabilă, zâmbitoare. În 2015, a publicat Nicolae Manolescu un text în care se întreba unde sunt femeile de altădată[7]? Am scris un articol și am răspuns așa: Unde sunt femeile de altădată? Unde vor ele[8].  Da, o femeie trebuie să fie cu minte și să își definească ea locul și să aleagă ea dacă simte și dorește să fie zâmbitoare sau furioasă sau indiferentă sau cum vrea ea.

În multe cazuri nu este vorba despre o înțelegere vulgarizantă, ci despre denaturare cu intenție și mistificare, cum că stăpânii trebuie schimbați cu stăpâne. Și multe altele pe care le cunoaștem, desigur.

Ce au bărbații cu femeile, Oana? Dar femeile cu femeile? Da, la neaoșul „a avea ceva cu cineva“ mă refer.

Frică multă a unora de a pierde controlul, neînțelegere reciprocă aș spune, teamă de a te arăta vulnerabil(ă), teamă de a fi văzută ca parte a unui grup social perceput ca fiind mai slab și fără putere și prestigiu, lipsa empatiei.

Brené  Brown, în Curajul de a fi vulnerabil, spune că a-ți manifesta empatia presupune: „(…) să asculți, să fii prezent, alături de celălalt, să te abții să critici, să stabilești o legătură emoțională și să-i transmiți celuilalt mesajul – de o incredibilă forță vindecătoare – că nu e singur” (p. 95). Am mai spus că este multă neînțelegere reciprocă fiindcă suntem mai degrabă învățați lecția separării ca femei și bărbați, nu pe cea a solidarității și parteneriatului. Femeile sunt de pe Venus, iar bărbații de pe Marte. Până una alta, suntem de pe Pământ, cum facem să trăim în pace și cu respect reciproc?

Sunt aspecte din interacțiunile dintre femei și bărbați și femei cu femei pe care mi le-am explicat pornind de la două noțiuni, „grup de apartenență” și „grup de referință”. Primul este grupul căruia îi ești membru la un moment dat, în mod natural sau prin activitatea pe care o desfășori. De la grupul de referință se împrumută valori, norme și atitudini considerate de referință prin prestigiul de care se bucură. Genul (ca să folosesc doar semnificația binară) ierarhizează ceea ce fac femeile și bărbații, nu este doar o categorie descriptivă. Iar într-o societate stratificată pe criterii de gen, „ceea ce bărbaţii fac este valorizat într-un grad mai mare în comparaţie cu ceea ce fac femeile, chiar dacă activităţile lor sunt similare sau asemănătoare”, ne spune o minunată teoreticiană, Judith Lorber, în Paradoxes of Gender. Într-o societate patriarhală, femeile vor avea ceva de împărțit cu alte femei fiindcă au fost educate să le vadă drept competitoare,  nu au învățat să vadă alte femei ca modele în viață, ca persoane cu care să se solidarizeze. Femeile mai învață și această lecție a separării de semenele lor. Schimbarea nu este ușoară pentru că ea cere un proces de recuperare și revalorizare a femeilor, mă refer la regăsirea femeilor pierdute din mituri (a zeităților feminine, de exemplu), a femeilor din și care au făcut istorie, literatură, artă, politică, filosofie, muzică etc. și (re)valorizarea lor. Pragmatic și într-un plan imediat, poți începe individual prin a te întreba câte femei cunoști în acele domenii, de ce nu le știi, dacă ele există, de ce nu există și de când începe să fie simțită prezența lor. Demersul individual nu este suficient fiindcă școala, mass-media, familia ne conturează o imagine despre lume. La nivel colectiv, școala are o misiune importantă, de la conținutul manualelor la profesori.

Foto: Diana Meseșan

Noi „avem unii cu alții ceva” fiindcă dezvoltăm diverse tipuri de relații, de prietenie, de muncă, de iubire… Calitatea acestor relații este o sursă de frustrare reciprocă până ajungem în punctul în care acceptăm asperitățile, ascultăm, validăm, valorizăm sau punem capăt interacțiunilor toxice.

De ce crezi că la noi încă respectul este asociat fricii, nu admirației?

Trăim mai degrabă într-o cultură a nemulțumirii și a criticii. Nemulțumire față de noi înșine, dar și față de ceilalți, pe care o exprimăm în critică. Frica generează supunere, care este departe de respect ca sentiment moral. Gândirea kantiană face distincție între respect ca sentiment comparativ care decurge din compararea propriei valori personale cu a altuia și respect ca sentiment moral care ne obligă să nu ne depășim propiile limite pentru a nu știrbi din valoarea pe care celălalt are dreptul să o manifeste.

Când (și cum anume) a început lupta ta împotriva discriminării de gen?

Asumat și organizat, cu înțelegere și vocabular care m-a ajutat să descriu și să (îmi) explic ce este discriminarea de gen, cu grup de apartenență valorică, din facultate. Discursiv, atitudinal și reactiv, mult înainte de a deveni studentă la masteratul de Gen și Politici Publice de la Facultatea de Științe Politice de la Școala Națională de Studii Politice și Administrative (SNSPA) în 2004, încă de prin școala generală, când am auzit adulți din proximitate spunându-mi ce trebuie să facă o fată cuminte și cum să se poarte fiindcă este fată.

Angajamentul acesta se duce pe mai multe planuri care se întretaie și se sprijină reciproc. Al cuvintelor, al acțiunilor, deconstrucției și construcției, educației formale și politicilor publice. Timp de 8 ani și jumătate am fost președinta Centrului FILIA; acolo, alături de colegi, colegi și voluntari, a fost epicentrul multor acțiuni și proiecte care au urmărit informarea, educarea nonformală, conștientizarea cu privire la egalitate de gen și violență asupra femeilor, cercetare ca să ne putem fundamenta propunerile de politici publice, advocacy, acțiuni de protest când epuizam toate căile de interacțiune și comunicare cu decidenții, fie că erau cei din administrația publică centrală, fie parlamentari.

Cum facem noi, românii, să înțelegem și, mai ales, să acceptăm că violența nu este o soluție nici de inițiativă, nici de răspuns în nicio situație?

Nu cred în minuni, ci în asumări politice și profesionalizare administrativă transpuse în elaborarea unei strategii naționale care să urmărească obiective în zona de prevenire, protecție și sancțiune a violenței de gen, care să identifice responsabili și intervenții, o strategie asumată de Guvernul României și bugetată, cu limite de timp clare. Strategia să fie elaborată în parteneriat cu organizațiile nonguvernamentale, mediul academic, alți actori sociali care urmăresc egalitatea de gen și au cunoaștere și experiență de lucru cu supraviețuitoarele violenței. Strategia să beneficieze de o bună comunicare publică pentru ca mass-media să preia mai departe informații. Vorbesc despre o strategie fiindcă e nevoie de coordonarea acțiunilor în domeniu, și de multiplicarea tipurilor de intervenții. Suntem în anul 2018, dar la nivelul școlii nu au fost integrate noțiuni privind violența de gen/ în familie/ asupra femeilor, de rezolvare pașnică a conflictelor, deși avem o lege-cadru pentru prevenirea și combaterea violenței în familie din 2003 și o alta dedicată egalității de șanse între femei și bărbați din 2002.

Festivalul egalității de gen, Sibiu, 2012

Înțelegerea și acceptarea se modelează în timp prin educație, socializare, informare publică și sancțiuni legale și condamnare mai largă a comunității. E un model diferit de ceea ce există în prezent. Nu este suficient să acționăm doar în sfera de protecție. Desigur că este crucial să o facem fiindcă salvează viața femeilor care se confruntă cu violența. Eforturile acestea trebuie dublate însă de prevenție prin intermediul școlii publice pentru schimbări structurale.

Ar mai fi ceva ce am putea face individual, discuțiile de la om la om pentru lărgirea cercului celor care înțeleg ce este violența, de ce este o încălcare a drepturilor femeilor și o manifestare a inegalității de gen, cum se poate acționa și cine poate ajuta. Intervențiile acestea nu au cum să suplinească acea strategie despre care scriam mai sus.

—————————————————————————–

[1] http://www.decatorevista.ro/vorbi-despre-nedreptate-dor30/

[2] https://www.elle.ro/lifestyle/oana-baluta-566018/

[3]http://adevarul.ro/news/eveniment/hartuire-sexuala-universitati-dece-domnule-profesor-f-1_54d31468448e03c0fd4bb5c9/index.html   

[4] http://centrulfilia.ro/hartuirea-sexuala-in-universitati/

[5] http://epochtimes-romania.com/news/citu-sa-terminam-cu-propaganda-prioritatea-zero-trebuie-sa-fie-sectorul-privat-nu-educatia-nu-sanatatea—272046

[6] https://monitorsocial.ro/indicator/gender-pay-gap-subevaluat-2017/

[7] http://adevarul.ro/news/societate/unde-femeile-altadata-1_56055742f5eaafab2cfe43af/index.html

[8] http://adevarul.ro/news/societate/unde-femeile-altadata-vor-ele-1_560a855ef5eaafab2c1fb273/index.html

Interviu de Ana Barton

Fotografii din arhiva Oanei Băluță

– va urma –