fbpx

Nota 9 de la purtare a fost doar inaugurarea unei vieți întregi de note scăzute la purtare

Foto: Cătălina Flămînzeanu

Oana Ursache le predă studenților limba română în Granada, Spania. Oana Ursache este un fenomen al naturii, ceva între un soare de august și o ploaie torențială. Ploaie cu soare e Oana și te minunezi ca un copil de energia ei luminoasă, din care dăruiește și dăruiește și-apoi dăruiește iară. 

Ce ți-a plăcut ție cât timp ți-ai făcut școala, Oana?

În școala generală, mi-au plăcut enorm de multe lucruri. Cel mai și mai și mai mult din toată viața mea mi-a plăcut de educatoarea mea, care, exact după grupa mare, prinsese un loc la școala cea mai cool din oraș, cea care era gard în gard cu blocul meu, și tocmai aduna copii pentru clasa întâi, oricum o adoram pentru că îmi plăceau pantofii ei și semăna cu o artistă dintr-un afiș pe care îl aveau bunicii mei în cuhnie, adică bucătărie de vară. Era foarte tânără Livia Grozavu și avea o răbdare infinită, iar eu voiam să îi fac cadou luna de pe cer, dacă ar fi avut nevoie de ea, cum mai scriam eu de frumos numai ca să nu o supăr, am avut 7 ani de școală cu această zână bună din povești, o sorbeam din ochi, iar dacă o vedeam prin oraș, traversam strada în fugă să o îmbrățișez, chiar atunci când eram deja colege de cancelarie.

Nu știu câte pagini pot să scriu ca să răspund la întrebarea asta, așa că nu mă mai lungesc și dau drumul la un infinit de elemente: inelul profei de muzică, era o falangă întreagă, albastru închis, iar pe el erau desenați niște flamingo și două tufe, era ca o stampă chinezească din timpul Dinastiei Ming; mi-a plăcut că eram sigură că voi fi actriță și în timpul liber voi descoperi niște civilizații misterioase, musai la noi în patrie, pentru că așa cum povestea Livia despre Cucuteni și despre piramidele egiptene nu mai povestea nimeni pe fața pământului; îmi plăcea mult de profesoara mea de engleză, de aici și prima facultate pe care am făcut-o, dar cel mai mult la ea mi-a plăcut „i”-ul mare de mână pe care îl făcea: era ca o jumătate de inimă, jumătatea dreaptă. Nu am mai văzut niciodată un asemenea „i” la nimeni. Mi-a plăcut că m-au făcut pionieră în prima tură și am făcut mișto de jurământ și m-am făcut că am uitat ce trebuia să spun și m-am încurcat pentru că făcusem un pariu și colegii spuneau că nu o să am curaj, dar eu am avut curaj și asta era să mă coste un 9 la purtare, dar noroc cu diriginta, profesoara de engleză, cea cu „i”-ul din jumătate de inimă, care a considerat că, fiind prima abatere, poate că ar trebui să amânăm avertismenul. Nu pentru mult timp, pentru că, după ce am luat un 3 la rusă, am considerat că a venit vremea să mă independentizez de mama și să mă releg de bunici, așa că, noroc de banii de colind, am pornit din tren în tren spre Bârlad, acolo unde era Mămaia mea, care cu siguranță m-ar fi dat la o școală la care nu se preda rusa. Nu am ajuns decât la Suceava, unde am fost preluată de milițianul gării exact când îmi cumpăram bilet până la Iași. Mi-a plăcut și la poliția gării, pentru că milițianul m-a învățat să bat la mașină. Am bătut la mașină un fel de scuze față de mama, care probabil căuta disperată o mașină să vină să mă adune. Și a venit. Independența mea a durat exact o jumătate de zi.

Nota 9 de la purtare a fost doar inaugurarea unei vieți întregi de note scăzute la purtare. Mi-a plăcut spectacolul pe care l-am organizat în Sala Mare a Casei de Cultură din Gura Humorului, nici nu știu cum de a avut atâta încredere directoarea în mine, a obținut Casa de Cultură pentru două ore, dar spectacolul a durat 3 ore, că doar noi nu cronometraserăm niciodată tot programul, pentru că niciodată nu reușiserăm să îl facem șnur cap-coadă, pentru că ne umfla râsul la piesa de teatru sau ni se încurcau panglicile la gimnastică ritmică ori nu ni se deschideau umbrelele la dansul de societate. Cred că lunile alea în care am făcut repetiții pentru spectacol am râs pentru tot restul vieții, iar în timpul spectacolului, și mai și. Doar în timpul spectacolului mi-a adormit frica de directoare.

Din tot liceul, patru ani de filologie, mi-a plăcut doar de legenda liceului, profesorul Ursu, profesor de latină, un colos, care pentru mine a adunat tot ce așteptam de la ceilalți profesori și nu îmi venea nici de la niciunul. A fost modelul meu absolut. Adesea, la catedră, fără să conștientizez, încercam să fiu ca el.

În liceu am fost o răzvrătită: purtam șosete ca Madonna, de dantelă, pentru care dirigintele mă scotea din clasă și mă trimitea acasă să mă schimb. Bentița albă nu mi se vedea din claia neagră: o purtam, dar nu se vedea! Lovely! La informare politică întârziam negreșit: lunea de la ora 7 dimineața. Scânteia, articolul cutare… se apuca un coleg de citit și dormeam tot ce se putea dormi, pentru că mă trezisem la ora 5, să prind primul autobuz, ca să ajung de la Gura Humorului la Suceava la ora aceea imposibilă. După mine zornăiau borcanele de zacuscă și de supă, pe care mi le dădea mama pentru toată săptămâna. În liceu mi-a mai plăcut faptul că am avut colegi de la care am învățat mult mai mult decât de la profesorii pe care îi aveam la ore. De la colegi am învățat lucruri pe care nu le-am pierdut nici astăzi. Le mulțumesc.

Dar ce nu ți-a plăcut?

Nu mi-a plăcut frica endemică!

Îmi era frică de doamna directoare. Era dreaptă, impozantă și foarte rece. Doamna Zahariuc. Profesoară de biologie. Nu mi-a spus niciodată nimic, nu m-a certat niciodată, nu o aveam profesoară. Cu toate acestea, mă rugam în fiecare zi când ieșeam din casă să merg la școală, să nu care cumva să mă întâlnesc cu ea pe holul școlii. Și dacă destinul nu mă asculta și ne întâlneam pe hol, mă lipeam de perete. Holurile erau foarte înguste, școală veche, austriacă, iar eu simțeam că mă transform într-o coală de carton care se lipește perfect de perete.

Mi-a fost frică întruna, toată viața mea de elevă: de temele pe care trebuia să le fac cu mama mea și era clar că urma o bătaie, indiferent de gravitatea greșelilor pe care le făceam la bastonașe, cafteala era implicită, de foaia ruptă și de pixul roșu care marca fie faptul că am depășit linia, fie că 0 atingea laturile pătratului, am urât din toată inima cifra 0, sau pata de cerneală, sau faptul că pagina sugea cerneala și îngroșa de pomană un fragment de literă, sau pixul de pe integrale, sau romburile de la chimie din liceu, frică de teza la mate, de orele de fizică, pentru că doar mie nu mi se aprindea becul în instalația minimală pe care trebuia să o facem în laborator. De la blestematul ăla de bec m-am despărțit eu pe tătă viața de fizică. Și toate orele de fizică avute de-a lungul și de-a latul vieții mele au fost coșmaruri și mistere.

Frica de rusă. Mie mi-a fost frică de limba rusă, deși profa era foarte ok, era mama unuia dintre membrii de bază a grupului Divertis, ca să știi și tu că eu am crescut în orașul care a dat trei dintre cei 8 membri ai Divertișilor, ei bine, profa mea de rusă era mama unuia dintre ei, dar eu cu limba rusă aveam o relație terifiantă. Și timp de 8 ani am avut media 10 pentru că am citit, cu drag, subliniez, cu drag!, toată literatura rusă. Și cum plângeam eu la Esenin, apăi numai la Titanic mai plângea lumea.

Școala cea mai importantă am făcut-o acasă, cu părinții mei. Tot acasă mă învățau ce este frica: să nu spun la școală bancurile cu Ceașcă, să nu spun că ne ascundeam de Revelion în dulap să ascultăm Discursul Regelui, să nu am încredere în colegii mei care mă întreabă lucruri despre familia noastră.

Nu mi-a plăcut că nu am câștigat campionatul de badminton pe care tot eu îl organizasem și unde toți concurenții jucau cu rachetele mele. Mi s-a părut nedrept că eu, inițiatoarea, patroana spirituală a competiției, furnizoarea de echipament, singura care avea chiar teniși chinezești, în timp ce toți ceilalți copii jucau în pantofi, ei bine, tocmai eu să pierd. Nici măcar pe locul doi nu am ieșit, ci direct pe trei! Îți dai seama?!

Am avut parte și de doi profesori libidinoși care băgau labele mizerabile la ceafă în căutare de lănțișoare, nu voi uita mâinile alea niciodată și nici respirația lor scabroasă deasupra părului meu. A, și nici războiul întregului sistem de învățământ împotriva părului meu, care nu stătea cum doreau ei, stătea în toate părțile, o claie fabuloasă și răzvrătită, care lupta împotriva îndobitocirii.

În liceu nu mi-a plăcut nimic. Din școală, absolut nimic! Am făcut liceul la Suceava, Liceul Pedagogic, dar clasa de filologie, au fost patru ani de învățat pe rupte cu profesori particulari, lecturi infinite pe care mi le recomandau tot profesorii particulari. Deși, de multe ori, aceștia coincideau cu cei de la școală, profesorii mei erau absolut mediocri, cu foarte mici excepții, foarte ranchiunoși și orgolioși și încruntați. Nu am rămas cu absolut nimic de la ei. Ar trebui să îmi dea anii înapoi! Cât ar costa oare?

Apoi, cât ai predat în România, care-au fost minusurile și care-au fost plusurile? Mă refer și la perioada în care ai predat în învățământul preuniversitar, dar și în cel universitar, căci trebuie să fie diferențe.

Cât timp ai să îți povestesc? Pentru că eu predau de când aveam 21 de ani și acum am 47. Ceva bucurii și probleme am adunat.

În anul doi de facultate, am suplinit un an orele de engleză ale profesoarei mele cu care mă pregătisem pentru admitere. O tipă bățoasă și fermă și brici: și la engleză, și la pregătire făcea chestii pe care nu le văzusem niciodată, traduceam piese de rock irlandez, era o minune. Primise o bursă Fullbright, dar nu putea pleca decât dacă își găsea înlocuitor, așa că mi-am luat inima în dinți și am acceptat o normă întreagă. Eu, 21 de ani, ai reținut.

Copiii, o încântare, îi aveam la degetul cel mic, le puneam note mari fără să știu că asta îmi asigura o umbrelă din partea părinților, îi învățam să asculte muzica pe care o ascultam eu, aveam niște copii adevărați poeți, învățau pe rupte de dragul meu, făceam cu ei mici scenete de teatru, uneam două clase și făceam concurs de imitat cântăreți americani. Le povesteam cât de încântată eram de viața de student, ce mai învățasem la școală, le explicam teorii complicate pe înțelesul lor, le povesteam că în fiecare zi mor câteva limbi, în fine, îmi amintesc și acum ochii lor mari și liniștea de biserică, îmi și imaginam importanța informației pe care le-o dădeam, o vedeam culcușindu-se în mințile lor fragede, ca niște bureți enormi care absorb toate picăturile și le lasă acolo, înăuntru, la dospit. Le căutam mici poeme și le dădeam primele versuri și îi puneam pe ei să le continue, în engleză, cu cuvintele noi învățate în ziua aceea. Nu îmi mai amintesc decât că se terminau cursurile și abia așteptam să ajung la copiii mei. Ora începea cu îmbrățișări, de-a valma, eram Miss Oana, mă întrebau ce am mai învățat în ziua respectivă… Aș da orice să mai predau unor prunculeți niște ore de… învățământ fericit. Mă contaminam de la ei cu o energie care, iată, nu a obosit nici astăzi.

Ne distram, cel puțin eu, fantastic. Puteam face orice, pentru că, într-un fel foarte ipocrit, de fapt, ei îmi erau recunoscători pentru că aveau profesor de engleză în școală. Profesoara mea s-a întors, iar eu am rugat-o din suflet să mă lase să continui orele la o clasă a 6-a, de care mă îndrăgostisem iremediabil. Și pe care i-am dus până în clasa a opta.

Cu academicianul Solomon Marcus

În toată perioada aceea toată energia pe care mi-o luam la ore de la copii se dezintegra în cancelarie. Acolo, se deșirau țesuturi moi de tâmpenie, care te înveleau ca nori de aburi de vată, ți se blocau sinapsele și salturile înghețau neuronii în mișcare, murături, bârfe de telefoniste la Moscova în anii ’50, dureri mocnite, nervi schinguiți de lungi exerciții nesăbuite de autocontrol, ce autocontrol, ce prostii tot vorbiți acolo, în cancelarie erau bieți oameni endemic nefericiți. În toate cancelariile prin care am trecut și care nu sunt deloc multe. O adunătură de oameni care fuseseră niște tineri frumoși, cu aripile întinse și care erau atrofiați și profund schizoizi. Se salvau prea puțini. Nu stăteam în cancelarie. În pauze stăteam cu copiii care își împărțeau mâncarea cu mine. Iar eu, când luam mizeria de plată nedemnă, le cumpăram bomboane de la ruși, kilograme întregi, și mâncam toată ora candies.

Copiii sunt marile victime a degringoladei României din ultimii 80 de ani. An de an, sute de mii de copii fascinanți se sting în mâinile unor profesori nefericiți. Iar noi toți va trebui să plătim pentru asta. Și ar fi corect să plătim până la ultimul. Eu, prima!

Nu mă voi referi la această vârstă de aur a predatului meu, o experiență irelevantă pentru că eu fentam sistemul. Nu îmi făceam programări, nu alesesem eu manualele, nu aveam inspecții, eu nu eram o rotiță a sistemului. Eu planam pe deasupra și mă jucam de-a profesoara cu copii adevărați, într-o școală adevărată. Nu mă voi referi nici la practica pedagogică pe care am făcut-o la Chișinău. Erau anii podului de flori de peste Prut. Nici despre școala din Dubăsari pe care am vizitat-o în 1993, când s-a căsătorit o colegă de-a noastră de acolo și am mers să o cunoaștem pe învățătoarea din sat, care a început să plângă de emoție că aude vorbă românească. Vorbă românească, fără accent, aici, la noi pe uliță, în Dubăsari! Vă dați seama, copii? Ce bucurie pe capul nostru, hai să cântăm pe domnu’ Eminescu, să auză domnii studenți cum îl iubim noi. Acolo, la Dubăsari, Domnul Eminescu era cel mai important voievod din istoria României. Părea chiar mai important decât România însăși, pentru că Eminescu nu îi uitase.

Următoarea etapă, căci am ajuns la etapa în care, cu adevărat, am intrat în sistem. După terminarea facultății, cu aripile întinse până la lună, mă duc direct la fosta mea școală, cu toate iluziile bine înfipte în suflet, urma să fiu colegă cu Livia mea, cu foștii mei profesori, unul dintre căutătorii de lănțișoare era acum director și continua să caute lănțișoare pe gâturile crude ale fetelor de a 7-a și a 8-a, oribil, oribil!, am deschis ușa de la biroul lui de director și i-am spus că acea școală e mai mult a mea decât a lui, deși el predase o viață întreagă acolo, da!, dar eu am fost elevă aici, e diferit! Acum mă întorc pentru că într-un fel vă datorez tot ce știu și tot ce am reușit să fac și cred că e de datoria mea să vin la școala mea, așa  ceva i-oi fi spus, nu știu, cert este că m-a angajat, la 25 de ani, nu am fost la căciuleli pe la inspectorat, eram suplinitor calificat, ceva care oricum îmi suna rău, m-a angajat cu bucurie și mi-a dat ore la toate clasele din școală, mai puțin la clasa I. Eram singurul om din școală care avea practic ore cu toată școala. Ore dimineața și seara. Toată ziua, cu pauze inumane, dar nu era bai, că și eu aveam 25 de ani și puteam face orice.

Cu studenții

De data aceasta eram o rotiță în sistem. Planificare, condică, materiale, manuale imposibil de adus, foarte scumpe, materiale didactice nimic, distrugeam puținele reviste la care ajungeam și făceam de zor planșe, lucrări de control, corectat lucrări de control, corectat caiete, urâtă treabă. Acum nu mai puteam pune note de 10 de la un capăt la altul, cum făcusem la cealaltă școală. Era o școală de elită, iar între copii era o competiție de-a dreptul imbecilă, alimentată atât de părinți, cât și de profesori. Se inventau competiții în care eu dădeam premiul la copiii tăi, tu făceai un concurs și luau premiu copiii mei, o oroare!

În afară de copii, totul ar fi trebuit schimbat. Vorbesc despre anul 1995. De la mentalitatea părinților, a secretarei, a bibliotecarei, de inspectorat nici nu mai pomenesc în această frază, la mentalitatea deviantă a părinților, totul ar fi trebuit schimbat. Da, știu, nu toți sunt așa. Veșnic apare împăciuitorul de statistici, care ne explică faptul că știe el un caz…, un profesor excepțional sau un părinte fantastic. Da, așa e, excepții știm cu toții. Regula, marea masă, procentajul de mai bine de 80% însă ne omoară. Dacă aș fi ajuns în ’95 ministru al educației, aș fi închis timp de un an toate școlile din țară (universitățile nu se salvează nici ele) și aș fi lăsat copiii de toate vârstele să se joace și să asculte muzică cu niște profesori tineri, aduși de prin țări mai tefere la cap. Pe toți profesorii cu mentalități de secol trecut sau Evul Mediu i-aș fi trecut pe posturi de bibliotecari, sau de arhivari, sau i-aș fi invitat să facă materiale didactice, ori de excursii prin munții patriei, sau revista școlii, să organizeze ateliere de ecologică, participare civică, morală…

Iar cu părinții aș fi făcut cursuri intensive de alfabetizare socială.

Dar nu am ajuns ministru în 1995, așa că am încercat să mă adaptez: școala urâtă, culori infernale pe pereți, niște băi insalubre și îngrozitoare, un frig de gulag siberian, elevul de serviciu venea cu o oră mai devreme, cu sacoșa cu lemne! Ca să facă focul, femeia de serviciu îi ajuta pe toți copiii. Mai zic o dată: elevii de serviciu veneau de acasă cu sacoșa cu lemne, ca să încălzească sălile de clasă. Situația asta s-a păstrat până în anul 2007 cred, că deja erau copiii mei elevi, dar, e drept, se găsea câte un sponsor al școlii, care alimenta cu lemne toată școala. Nu mai vorbim despre pericole, despre faptul că cei mici ajungeau primii la școală și școala era congelată și dârdâiau la primele ore până se încălzea un pic.

Buchetele de flori de la începutul școlii, fondul clasei, cadourile de Crăciun, de 1 și 8 martie, serbările. Totul trebuia să dea un protagonism indiscutabil fiecărui prunc din clasă, și la cântat, și la dansat, și la desenat, și la recitat, relațiile absolut anormale care se construiau în școală, ca într-o mică Românie, între director, secretare și primărie. Era reprezentată societatea cu toate ale ei, dar mai ales cu tarele.

Inspectorii, mesele cu care erau primiți, părinții care săreau cu platourile și cu sărățelele, titularizarea care însemna salariul pe vreo zece ani de atunci înainte, pentru că soțul meu nu era nici popă, nici bancher și nici buticar, inspectorul care plasa posturile și scotea la concurs ce trebuia scos, pentru cine trebuia scos, care, înainte să-și dea obștescul sfârșit, a ctitorit în prea frumoasa Bucovină o preacomplexă pensiune, pe lângă care treceau toți profesorii și se gândeau cu mult drag că acolo erau îngropați banii lor. Atunci era clar, știai unde trebuia să mergi, știai care sunt tarifele, totul mergea șnur, fără greș, fără eroare, impecabil. Acum, că a dispărut domnul, vezi, lucrurile nu mai sunt la fel de clare, lumea trebuie să alerge, să întrebe, să dea în mai multe locuri. Inspectorul S, nu! Inspectorul S știa exact pe cine să miluiască, era stăpânul mic al unei rețele mari, care funcționa indiferent de cine era generalul, din ce partid, de ce culoare.

Copiii, absolut toți, o binecuvântare. Absolut toți. Am făcut cu ei la finalul anului Lecția lui Ionescu, se îmbrăcau ca mine, când intram în clasă erau numai ochi să vadă ce am pe mine, ce spun, e momentul ăla fascinant când tu ești un singur om și câteva zeci de perechi de ochi mari cât zeci de perechi de infinituri te sorb și te bagă în tunelul timpului, și tu știi perfect că orice le spui va rămâne sămânță în ei și va rodi, era și golanul școlii la mine la ore și erau și alții care îi prindeau în budă pe puii de clasa întâi și le arătau reviste porno, băiatul meu tot acolo a văzut, într-un telefon, offf!

Frumos era și cu colegii de cancelarie, unii dintre ei foștii mei profesori, căderea idolilor și apropierea inecesară de mediocritate, of!, ce suferință!

Copiii erau dependenți de premiul întâi. La ușa mea era pelerinaj ca la Sfânta Paraschiva. Prima dată au început să curgă părinții, să îmi ceară ore particulare: copilul e turbat după engleză și el/ea, ca părinte, trebuie să îi susțină pasiunile, iar engleza este atât de importantă, că el/ea o consideră poate cea mai bună investiție pentru viitorul copilului lor. Târziu aveam să îmi dau seama că asta era forma elegantă de mită, când copilul buticarului, care nu învăța absolut nimic, și era la vreo 8 ani distanță de Merțanu pe care avea să îl primească la majorat, a luat media 6, iar eu le-am sugerat părinților să îi caute alt profesor, care poate să fie mai răbdător cu pruncul, dar nimic, au insistat, copilul nu mai termina de cărat bomboane Rafaello și parfumuri și tot ce mai îngrămădea mămițica lui și uite așa am renunțat eu la toate orele de pregătire, pentru că dacă renunțam la băietanu’ ăsta și îi păstram pe ceilalți carevasăzică era imoral, oricum, orele particulare sunt modalitatea elegantă de a ți se forța mâna, de a fi indulgent, de a accepta compromis după compromis. Pe lângă această modalitate aristocratică, vin celelalte. Oameni sărmani îmi aduceau ce aveau prin casă, ba un borcănel cu smântână, ba o punguță cu 7 ouă, ba un elegant pachețel cu câte o carte cu trandafiri pe copertă, mulți bani aruncați pe flori care urmau să îmi moară prin vaze, apropo, cele două vaze pe care le aveam le-am aruncat, și atunci m-am umplut de ghivece de toate felurile, mă băteam pe preșul de la ușă cu oamenii, cu mentalitățile, cu nevoia lor de a schimba un 8 în 10 și de a împărți cu mine sărăcia lor. La serbarea de sfârșit de an, trebuia să aibă coroniță pe cap toată clasa. Adică 30 de copii. Toți premiul întâi. La clasele primare, toți copiii aveau zece pe linie, mai puțin la matematică și română, unde se mai strecura câte un 9.

Pentru că o fetiță a luat un 9 la engleză, și atunci învățătoarea a avut grijă să pună 10 pe linie copilei și la română și la matematică, mămițica ei a venit la școală, s-a trântit un piculeț pe un scaun, și-a smuls un pic părul din cap, a bocit cât a putut, iar directorul a venit cu ștampila roșie în mână să îi modific fetei media, să îi schimb 8 de la engleză cu un 10, ca să aibă 10 pe linie. Menționez în treacăt că mama era impiegat de mișcare la gară, nu vă imaginați că era vreun senator sau prim-ministru. Dar, desigur, era în joc reputația școlii, și părinții aleg școala noastră tocmai pentru că știu că aici profesorii adaptează normele și regulile la cerințele fiecărui copil, terminați, domnule director, vă rog, mi-ați fost profesor, nu îmi ștergeți imaginea decentă pe care v-o păstrez, lasă, Oana, că o să mai vezi și tu cum e lumea, nu există numai negru și alb, doamna ne-a făcut rost de un vagon de lemne și fata ei e chiar bună, dar…, dar eu nu am semnat, iar ștampila roșie a fost pusă degeaba peste media finală, de fapt nu degeaba, pentru că eu atunci, când ființa maternă era răstignită pe un scaun în cancelarie și toată lumea mă privea ca un monstru fără suflet și nimeni nu înțelegea mișcarea odioasă a mamei ca DOAR fata ei să ia coroniță, și nu toată clasa, pentru că DOAR fata ei ar fi avut media 10 pe linie, dacă nu ar fi fost răsculata asta de profesoară care nu știe încă să asculte de părinți, ei bine, exact atunci am decis că eu nu voi mai călca niciodată într-o școală generală. Că pe mine inspectorul S, părinții donatori de vagoane de lemne și directorul cu ștampila lui roșie m-au învins într-un an. Trei luni mai târziu ajungeam la universitatea mea. Acolo unde studiasem, acolo unde mă făcusem mare prin niște oameni colosali, băteam la ușa disciplinei mele favorite, au urmat anii de probă, de asistențe și un șir interminabil de examene. Interminabil.

Diferențele dintre școala generală și facultate sunt… definitive. Nu mai aveam părinții pe cap, dar toți copiii ăia frumoși pe care îi lăsasem eu în școala generală trecuseră între timp prin liceu. După 12 ani de eroziune a creativității, a inițiativei, a ideilor, a impulsurilor, a tinereții, la mine ajungeau tinerii bătrâni ai sistemului nostru de învățământ. Rar ajungeau copii nealterați, revoluționari. Nu rar, mai degrabă puțini! Cu toate acestea, am observat că cei care sunt cu adevărat buni sunt cu mult mai buni decât eram bunii de pe vremea noastră. Iar studenții pe care i-am avut de-a lungul vremii au fost pentru mine cadouri, daruri de Crăciun.

Am ajuns la unversitate în 1996, la un an după ce o terminasem, am avut noroc, pentru că toate unviersitățile erau tinere, erau în expansiune, aveau nevoie de oameni, eu fusesem șefă de promoție, aveam cache, am fost pusă la încercare. Am trecut probele. Eram majoritatea tineri, eram mișto. Eram foarte săraci. Și așa am rămas. Dar liberi. În general, am fost liberi. Ne autocenzuram noi ca proștii și nu îi spuneam colegului mitolog (vine de la „mită”, nu de la „mituri”) că ne e jenă cu el. Nu îi spuneam pentru că era unul singur și suficient de penibil ca să nu îți bați capul cu el.

Sistemul universitar românesc este subfinanțat. Ca toate celelalte. Asta e marea problemă. Ți se cere să faci performanță cu stomacul lipit de spinare, cu copii mici, cu bani ori pentru factura la telefon, ori pentru cea la gaz, ce conferințe, ce publicații? Ce deplasări pentru a studia în biblioteca cutare… o jale.

De ce-ai vrut tu să te faci profesoară? Sau n-ai vrut, dar ai devenit?

Nici nu știam că am să mă fac profesoară. S-a întâmplat să încep și să îmi placă și apoi să nu mă mai pot lăsa de pasiunea asta. Copiii ăștia își lasă minute și ore importante din viețile lor la tine în poală sau în palme, iar tu trebuie să le fii recunoscătoare și să le dai ce ai tu mai frumos în tine. Eu am avut zeci de astfel de profesori în facultate, profesorii ăștia m-au făcut ceea ce sunt acum. Acum sunt o sumă a gesturilor lor esențiale față de mine. Profesorii ăștia mi-au întins o mână plină cu înțelepciune și cunoaștere. Sunt obligată să fac la fel. E mișto la catedră. Catedra este altarul meu. De acolo trebuie să transmit cuvântul meu, care nu vine de la zei, ci de la scriitori. S-a întâmplat să devin profesoară și să renunț la visul meu de a fi actriță. Dar, de îndată ce m-am văzut la catedră, am văzut ochii ăia mulți în fața mea, unii plictisiți, alții neîncrezători, alții ostili poate, alții curioși, alții drept înfipți în opiniile lor, primele zece minute, apoi toți intrând în joc.

Încă îți mai pare rău că nu ești actriță sau îți folosești talentul nativ la catedră? Profesorii care m-au fascinat aveau un extraordinar talent actoricesc.

Nu îmi pare rău. Nu mi-a părut rău din momentul în care am terminat de plâns acolo, sub zidurile Avignonului care clocotea de trupe de actori, de festival, de forfotă, era teatru totul, totul era artă, până și înghețata de fistic, imediat ce am terminat de plâns mi-am dat seama că nu voi putea face niciodată roluri enorme, așa cum văzusem eu la spectacolele de la Avignon, am știut că premiul acela național pentru cea mai bună interpretare feminină a fost o întâmplare foarte fericită, a fost un rol în care m-am potrivit eu extraordinar, dar că nu voi putea face din orice un mare rol, am suferit o jumătate de noapte, am plâns în iarba orașului papal, m-am ridicat și fiecare pas pe care l-am făcut în viață m-a îndepărtat de teatru. Mă mai apucă din când în când un dor…

Aș vrea să fiu un profesor actor. Sper să fiu. Măcar ca să îți placă ție de mine!

Stai un pic, ce rol, ce spectacol, unde și când l-ai jucat, ce premiu?

Aprilie 1995, Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu, prima ediție, istorie curată, hahaha!, cea mai bună interpretare feminină neprofesioniști, rolul EA, din Delir în doi de Eugen Ionescu.

Minunat, Oana, mă bucur mult pentru tine. Dar cum ai ajuns să-i înveți pe studenții spanioli limba română, Oana?

Hazard. Întâmplare. Au insistat două prietene de-ale mele care mi-au făcut dosarul. Eu am făcut în silă un proiect, că trebuia și ăla inclus. Și am luat concursul. Îți vine să crezi? Nu mi-am dorit nici Spania, nici plecarea, la unversitate era chiar un moment glorios, colegii mei îmi erau mai toți prieteni, eram fericită, erau familia mea mare, îmi era bine. România încă era respirabilă. Nu voiam să plec. Când am plecat am crezut că mă voi întoarce. Dar, încetul cu încetul, Spania m-a cucerit pentru tot restul vieții mele.

A fost greu să te adaptezi altei societăți și, mai ales, altui sistem de educație?

Cum naiba să nu te adaptezi la viața plină de viață a ăstora? Lumină multă, cald, zâmbete peste tot, tați care schimbă pamperșii pruncilor în parc, cu o dexteritate demnă de invidiat, și da!, cu șervețel umed și cu pudră de talc, cu bătrâni frumoși care se țin de mână, merg la film de la 11 noaptea încolo, cu gay care sunt drăguți și nu îi privește nimeni cu curiozitate provincială de animal abia ieșit din peșteră, cu copii cu sindromul Down care au un serial la televizor.

Sistemul de învățământ, însă, e altceva. Sunt diferențe mari între Alicante și Granada, darămite între Granada și România. Granada va împlini curând 500 de ani și este pe locul 200 în Top Shanghai. Am luat-o practic de la 0. Partea colosală este că totul este logic. Adică, dacă îți bați capul să pricepi, mergi dintr-o dezlegare a misterului în alta. Și toți te ajută să pricepi și îți fac tutoriale și cursuri de formare și aplicații pe telefon și, în general, tot ce ai nevoie: că e vorba despre un control la ochi sau cursuri de protejare a vocii, există un departament care are ca obiect de lucru confortul tău profesional.

Ți-ar fi plăcut dacă ți-ai fi făcut școala în Spania?

Sigur! Dar știi? Pe de altă parte, dacă nu aș fi venit din școala comunistă, nu aș fi avut o referință corectă și nu m-aș fi bucurat de ceea ce oferă școala de aici. Aș fi luat-o ca pe o situație firească.

Care sunt diferențele care te-au frapat pe tine dintre sistemul de educație românesc și cel spaniol? Mă refer la toate nivelurile: grădiniță, școală primară, gimnaziu, universitate.

E un sistem care bagă bani în educarea copiilor lor. Bani în sedii de școală, care sunt toate aerisite și bine luminate și faine, în cursuri de formare pentru profesori, în asociații ale părinților, în fel de fel de activități: și urcat pe munte, și mers la mare, și cursuri de navigație, și atenție copiilor cu nevoi speciale, și îngrijirii animalelor, și integrării copiilor de imigranți, și de transculturalitate și toleranță și bună vecinătate, și gestionarea conflictelor și, dragă Ana, studii de gen!

Ce crezi c-ar putea împrumuta cu succes învățământul nostru de la cel spaniol? Dar ei ce-ar putea lua, tot cu succes, de la noi?

Orice și oricât am putea lua de la ei. Eu sunt în vârstă de-acum, dar nu le-ar strica un pic de exigență. Să facă performanță și la scris corect în limba lor, nu doar în fizică cuantică și biomedicină. Nu au obsesia asta pentru cultura generală pe care o avem noi. Nu au curiozitatea asta a noastră. Ei continuă să aibă un fel de imperiu pe undeva printre faldurile ADN-ului lor și conștiința apartenenței la o nație mare. Nu au nevoie să mai și scrie corect. Eu nu pricep asta. Eu știu că, dacă ești un mare medic și scrii cu greșeli de ortografie, ești incomplet. Și analfabet funcțional culturologic.

Și limbile străine, frate! Își dublează toate filmele, în Spania toți actorii au aceeași voce, chiar dacă sunt americani sau francezi, nu ascultă limbi originale și vorbesc limbile străine cu o poticneală demnă de milă.

S-au îndrăgostit studenții spanioli de literatura română?

Studenții mei învață limba română. Sunt studenți la Facultatea de Traducere și Interpretariat, care aici este una dintre puținele facultăți, adică o instituție foarte serioasă, nu doar un departament. Din păcate, limba română este deocamdată încă la început și are statut de limbă opțională, nu pot ajunge la niveluri superioare în studiul limbii, pentru că au doar 4 semestre posibilitatea să o învețe. Ajung la nivelul B1, cu puțin noroc, B2. Am avut și studenți care, după ce au terminat facultatea, au continuat prin forțe proprii să studieze româna și s-au întors și au dat examenul de atestare a cunoștințelor lingvistice de limbă română, unde au obținut certificarea nivelului C2.

Rar ajungem să facem traduceri literare, și doar cu studenții care sunt lectori în limba lor maternă sau în limbile lor principale. Cei care citesc literatura lor, cei care scriu literatură sunt de regulă clienții mei de la Atelierul de Traduceri. Numai că textele le cam aleg eu. Și traducem doar din română în spaniolă.

Ce știi despre învățământul universitar privat din Spania, Oana? Cum e organizat, cine îl preferă și de ce anume?

Este un învățământ de elită, unele universități sunt îngrozitor de scumpe, au, de regulă, specializări atât de… megaspecializate, că nu se găsesc la alte universități, au o ofertă extrem de variată, sunt foarte inovatoare, de pildă acum oferă cursuri și platforme de învățare online, e-learning, MOOC-uri, la care participă câteva mii de studenți într-o singură serie. Se organizează după aceleași reguli ca învățământul de stat, dar, de regulă, cei care merg acolo sunt cei care, desigur, au o putere achizitivă foarte importantă. Proletarii nu prea au cum să ajungă acolo.

Studiind limba română, au fost tinerii curioși să și viziteze România?

Sunt fascinați. Și, în general, nu sunt dezamăgiți de România. Dimpotrivă. Am făcut excursii de studii cu ei, dar totul se face din buzunarele lor și ale noastre. Încercăm să facem rost de surse de finanțare alternative.

Ce-ai fi vrut să te-ntreb, dar nu te-am întrebat?

Ești atât de tu în întrebarea asta! Nu ne-am văzut niciodată, dar te și văd acum întrebându-mă. Întreabă-mă ce e fericirea. Îți răspund că fericirea e să răspunzi la astfel de întrebări.

Interviu de Ana Barton

Fotografii din arhiva Oanei Ursache