Meciul profesori – elevi

de Marcel Bartic, profesor de istorie

Bine v-am regăsit!

Gata sărbătorile? Pasca, salata boef, sarmalele, țuica de tescovină și mesajele cu „fie ca”? Da? Minunat. Sper ca v-a prins bine și v-ati mai odihnit un pic. Aveam nevoie cu totii. Adevărul e că am avut niște săptămâni crâncene în care am fost cu toții la cuțite. La propriu. Mă rog, sper să nu se mai întâmple, am înțeles că va fi introdusă exmatricularea, batalionul disciplinar, ghilotina și plutonul de execuție. Sau cam asa ceva. Să fie ordine, domne! Disciplină! Cum era odată! Odată pe vremea lui Gingis Han și Mao Zedong. În sfârșit, mă bucur că se iau măsuri, sigur sigur vor înceta toate nenorocirile din școli. Cel puțin vreo două săptămâni. Până la următorul clip de pe YouTube sau TikTok. 

Mă rog, eu despre altceva voiam să vă povestesc. Despre meciul dintre profesori și elevi. 

Poftim?

Care meci? Aoleu, vai de mine, mă iertați, acu’ mi-am dat seama. Nu genul ăla de meci, ferească Sfântul’. Nu! A fost destul în ultimele săptămâni, vă foarte mulțumesc, mi-a ajuns. Nu, eu chiar despre un meci între profesori și elevi voiam sa vă istorisesc ceva. De fotbal meciul, da. 

Stați două secunde că au mai intrat câțiva cititori pe pagină și comentează de zor articolul după ce au citit numai titlul. Alo! Domnu’! Stai, bre, nu te enerva așa numai de la titlu! Uită-te și la conținut! Cum care conținut? Uite, cuvintele astea de la scriu eu fix acuma. 

Vezi că nu se pune virgulă între subiect și predicat.

Să revenim. Că tot a venit primăvara,  mi-am amintit zilele astea că unul dintre momentele preferate ale copiilor era ăla în care organizam tradiționalul meci de fotbal profesori-elevi. Chiar intenționez să repet experiența în Școala Altfel. Ați încercat vreodată? Nu? Nu. Am înțeles. Dumneavoastră sunteți oameni serioși, scoateți olimpici, scrieți manuale, tratate, istoria cosmosului și vă publicați memoriile. 

Bravo. meciul profesori-elevi meciul profesori-elevi meciul profesori-elevi meciul profesori-elevi m

BienDormir MAX EXTENDED RELEASE  este conceput sub formă de comprimate cu eliberare prelungită astfel încât să elibereze treptat o concentrație optimă de ingrediente active ce asigură menținerea unui somn fără întreruperi, pe durata întregii nopți.

Eu sunt mai neserios așa de felul meu. Joc fotbal cu copiii, mai zic o snoavă, le cer iertare când greșesc cu ceva și nu uit niciodată să le spun că mă bucur că-i văd când intru în clasă. Da, știu, este scandalos, am să sesizez inspectoratul să mă sancționeze, chiar e strigător la cer. Până atunci însă, să revenim la meciul nostru de fotbal.

Numai un pic să-i răspund domnului cu tricolorul la profil care a intrat adineauri și a întrebat din ce județ este inspectoratul. Era o glumă, nu vă ambalați, așa sunt textele mele, mai greu de citit la prima vedere. Relaxați-vă un pic. 

Asa deci, vorbeam de meciul meu de fotbal. Aveți idee cum îl așteaptă copiii? Incredibil cât entuziasm și bucurie pe chipurile lor. Mă întreabă cu vreo două luni înainte, îl bat la cap pe colegul de sport, fac echipe, se antrenează,  ce mai, pentru scurt timp pare că e evenimentul anului!

În ziua meciului, după ce cu greu noi, adulții, care încă mai putem alerga cincizeci de metri fără grija vreunui preinfarct, ne echipam și intrăm pe teren, pe margine sunt deja vreo zece galerii. De la prichindeii de la primar până la clasele mari, în curtea școlii s-a făcut un stadion în miniatură! Hai, clasa a VIII-a! Hai, clasa a VIII-a! Hai, profesorii! Hai, profesorii! Zău că te ia oleacă cu emoții când îi auzi! Întotdeauna ne salutăm și dăm mâna una cu alții înainte să începem și…

Fluierul de start!

Hai!

După primele zece minute simți toți anii pe care-i duci în spate. Începi să gâfâi, dai pe lângă minge, pasezi arbitrului în loc sa-i dai mingea coechipierului care îți făcea disperat semn că e liber la poarta adversă. Până să te dumirești care și pe unde e, na, ce să vezi, elevii au înscris deja primul gol. 

Hai, clasa a VIII-a! Hai, clasa a VIII-a!

Profesore, hai, mobilizează-te, că ne bat elevii ăștia la zero!

Aoleu, nu, nu ne bat, pardon, s-a înțeles greșit, văd în comentarii o doamnă foarte nervoasă care cere exmatricularea elevilor care bat profesorii. Doamnă, am fost eu neinspirat, scuzați-mă, era vorba de fotbal, ne bat la puncte, nu era nimic grav. 

Nu, nu e nevoie să informați Interpolul. 

Doamnă, sigur nu e nevoie, aveți cuvântul meu de onoare, suntem bine. 

Stimati cititori, cât luam noi goluri unul după altul iar portarul nostru tratamentul pentru reumatism, mă uitam la copiii ăia cu câtă bucurie savurau fiecare secundă pe teren. Coordonare impecabilă, pase precise, sprinturi ambițioase și un entuziasm cât casa când nimereau plasa porții! Când mai aluneca vreo careva sau își pierdea echilibrul ducându-se de-a berbeleacul, apărea imediat cineva lângă el, îi dădea mâna și-l ajuta să se ridice. Fair-play, politicos și elegant. De pe margine, încurajările nu încetau, copiii băteau din palme, săreau în sus iar în ochi le strălucea o lumină pe care nu o vezi în sala de clasă. 

M-am oprit o secundă și m-am gândit. Adică nu, mint, m-am oprit mai multe secunde că simțeam că-mi iese sufletul din mine de oboseală. Dar m-am întrebat…

De ce nu om avea, fraților,  bucuria asta și în sala de clasă?

De ce nu vedem entuziasmul ăsta, coordonarea impecabilă, sprinturile în învățare, șuturile alea impecabile la poarta matematicii, istoriei, geografiei, fizicii și mai știu eu ce materii or mai fi? De ce se schimbă totul dar totul în momentul în care intrăm în sala de clasă, deschidem catalogul, scot manualele și caietele și se face liniște? 

De ce?

Văd că îmi răspunde cineva în comentarii că la școală se învață nu se distrează. 

Așa e, sigur că da, se învață. 

Dar n-ar fi fain să învețe cu bucuria aia în ochi? Cu entuziasmul ăla cu care joacă în echipă, se încurajează unii pe alții, își dau mâna când se accidentează sau rămâne unul în urmă și se felicită când înscrie unul dintre ei? E chiar așa de imposibil? Să fie școala doar un spațiu în care toți trebuie să avem mutrele alea serioase, încrâncenate, parcă mergem la război nu să învățăm niște copii! Nu vi se pare că, undeva pe drumul ăsta spre examene, diplome, concursuri și olimpiade,  am uitat să ne îngăduim, nouă și elevilor noștri, bucuria aceea de a fi împreună? De a descoperi împreună, de a învăța împreună, de a ne da mâna, de a ne fi alături când nu ne iese șutul la poartă? 

Unde a dispărut bucuria aceea, doamnelor și domnilor profesori?

Am avut-o vreodată?

Nu-mi răspundeți, vă rog, lăsați-mă să cred, în naivitatea mea, că va veni o zi în care o vom redescoperi. Și când o vom face, atunci va fi cu adevărat revoluția de care avem nevoie în școlile noastre. 

Sunt un neserios,  știu. Regret nespus. Visez numai cai verzi pe pereți. Dar mai cred că, dacă n-ar fi fost de-a lungul istoriei oameni care să viseze, am fi rămas probabil și acum în peșteri, făcând focul cu amnar și iască și mâncând copane de mamut dezosat. 

Gata, vă las, că văd că a luat iar foc secțiunea de comentarii și pare că nu mă mai spală toată apa Dâmboviței. Mă duc să mă antrenez pentru meciul de fotbal. Cum mă antrenez?

Zâmbesc. Ma bucur. Savurez fiecare secundă pe care o petrec împreună cu elevii mei. Le dau mâna când se accidentează. Îi încurajez când ratează șutul la poartă. 

Sunt alături de ei de la fluierul de start până la cel de final.

Articol susținut de Fiterman Pharma.

Citește și 

Alimentația copiilor, ca un parc de distracții – sfaturile prof. univ. Răzvan Cherecheș

meciul profesori-elevi