fbpx

La ce ne folosește să învățăm despre diviziunea celulară. Don’t look up!

de Gabi Bartic, COO Brio

Citeam zilele trecute un comentariu extrem de gustat al unei vedete autohtone care opina, doct, despre necesitatea studierii diviziunii celulare în clasa a IX-a. Evident, opinia era că nu ar fi necesară și că se învață o grămadă de materie inutilă. Afară de zecile de mii de like-uri și comentarii, problema rămâne și revine cu o frecvență din ce în ce mai mare: de ce, se întreabă diverși, ne trebuie informațiile pe care le învățăm la școală. 

Nu am fost niciodată ceea ce se cheamă un elev prea cuminte. Nu am fost eleva preferată a niciunuia dintre profesorii mei, ba chiar unora le-am făcut viețile mai grele, deci nu pot fi bănuită de vreun partizanat cu „tocilarii”. Am învățat însă suficient de mult și am completat cu toate lecturile de care am fost capabilă cam tot ce s-a putut în școală, astfel că acum nu alerg (încă) la Google ori de câte ori mă întreabă copilul meu câte ceva, fie că acel ceva este legat de vreun plan înclinat sau forță, fie că e despre vreo reacție chimică, fie că e despre corpuri cerești sau biologie. La ce mă ajută pe mine sau pe copilul meu toate astea, cam aici ar putea fi întrebarea.

Afară că mă ajută să nu orbecăi în gol sau să dau răspunsul evident „pentru că așa e” la miile de serii de „de ce”-uri cu care vine la pachet vârsta copilăriei, mă ajută, iată, să nu mi se pară inutil ca un copil de clasa a 9-a, din păcate copil de vedetă care are audiența necesară să dezbată până și programa școlară, să știe cum se face diviziunea celulară. Pe copilul de clasa a 9-a, copil de vedetă sau nu, diviziunea celulară îl ajută în zeci de situații, de pildă, cum să spun, să știe că pentru a exista el, copilul de vedetă, a fost nevoie diviziune celulară  –  de miliarde de asemenea procese pentru ca el să se transforme dintr-un spermatozoid și-un ovul într-un copil care, iată, acum se-ntreabă public, prin reprezentanți, dacă e nevoie să știe despre diviziunea celulară. 

Orice tratat de pedagogie începe cu reprezentarea grafică a triadei părinte-școală-copil ca actori principali ai procesului de educație. Orice om cu capul pe umeri, fie că el e specialist în educație sau nu, va recunoaște rolul părinților (chiar și a părinților-vedetă, nu văd de ce am crede diferit) în educația copilului. Rolul părintelui – de acrește un copil curios, de a-l ajuta să devină cea mai bună versiune a sa, de a fi lipsit de angoase în învățare- nu e însă și acela de a debarasa orice parte consideră ca fiind inutilă din bagajul de informație propus de școală copilului. Pentru că, dacă am lua stricto senso – ce ne ajută să fim adulți funcționali în societate, am învăța tabla adunării, înmulțirii și poate a împărțirii, alfabetul și ceva semne de circulație. Și cam atât, iată, opinii în spațiul public putem avea și fără să înțelegem rolul științei adevărate în viața omului. 

Veți spune că avem nevoie de educație financiară mai degrabă decât de integrale, de educație sexuală mai degrabă decât de biologie, de neuroștiințe mai degrabă decât de psihologie. Mi-e foarte greu să neg necesitatea unor atare ore, voi spune doar că nu știu vreun om, afară de limitări fizice date de dizabilități, să fi făcut „overdose” de știință. Nu știu să fi murit cineva de memorie prea încărcată. Putem discuta interminabil însă despre felul în care informația le e prezentată copiilor, și aici, să mă ierte părintele-vedetă, găsesc că rolul părintelui de a ajuta predarea sau prezentarea deficitară a informației în manual este cu adevărat esențial, dar nu cred că veșnica întrebare „cu ce mă ajută pe mine în viață” pusă alături de orice informație ne pare, într-un moment sau altul, trivială, ajută cu ceva educația. 

Copiii noștri știu din ce în ce mai puțin, ne spune PISA – și asta prin raportare la colegii lor din întreaga lume. Copiii români sunt analfabeți numeric, științific și funcțional – și noi ne întrebăm de ce învață și puținul pe care îl învață. Faptul că un părinte sau altul se pune scut între copil și informație, între copil și medicină, între copil și lege – e condamnabil în sine. Cu atât mai mult când părintele ar trebui să fie un liant și-un deschizător de drumuri, nu o eternă confirmare a faptului că, iată, se poate ajunge departe și negând necesitatea științei de carte.

2 comments

  1. Mirela spune:

    Problema se punea referitor la cum este predata aceasta materie ‘Aceeași materie făcută și predată astfel încât nu doar să nu înțelegi nimic, ci cu intenția clară de a te face să o detești, astfel încât singura ta șansă să fie memorarea, ca să împuști o notă. ‘ – citat din postarea vedetei autohnote. Si i-am dat dreptate. Am plecat din tara pentru ca nu imi place sistemul romanesc de invatamant si ma felicit de fiecare data cand copiii mei imi povestesc ce fac aici la scoala in UK. Metoda de predare in Romania lasa de dorit si nu se face nimic in aceasta privinta. Nu conteaza doar ce informatie le este livrata copiilor ci si modalitatea in care le este livrata iar acest lucru are impact asupra copiilor pe termen lung: cum inteleg un text, cum le creste increderea in ei insisi, cum le creste creativitatea etc.

  2. Ion spune:

    Se pare ca ati luat dvs prea stricto senso diviziunea celulara, ori pentru ca ati pierdut din vedere esenta problemei postate de „parintele-vedeta”, ori pentru ca nu va place „parintele-vedeta” (totusi, inainte de a fi vedete, suntem cu totii parinti), ori pentru ca nu ati mai luat demult vreun material didactic la puricat. In manualele scolare ale elevilor (copiilor nostri) exista – si va rog sa verificati inainte de a fi asa vehementa in sustinerea diviziunii in cauza – foarte, foarte multa informatie NEnecesara si depasita… Lucrul subliniat de acel parinte era tocmai volumul de informatie, cel mai des nefiltrata, care li se serveste in manuale cumparate pe banii parintilor, la indicatiile unor profesori (sa nu-mi spuneti ca la dvs se primesc de la scoala!). Manuale aprobate de suita MEN, dar prea putin verificate.
    Un alt aspect semnalat de parintele respectiv era faptul ca nu se stimuleaza capacitatea de gandire a copiilor, punandu-se accentul pe memorarea si redarea ideilor predate, fara a avea ocazia sa isi exprime o parere proprie (vezi paginile de comentarii literare pe care trebuie sa le poti recita si daca esti trezit din somn).
    In concluzie, pentru ca sunteti si dvs un parinte-vedeta, ar trebui sa aruncati mai cu mila aceste sageti. Datoria noastra de parinti (deci si a dvs) este sa le asiguram copiilor nostri o viata de calitate, iar acest lucru include -fara doar si poate – si calitatea actului educational. Ii sustin si aprob pe parintii care au avut curajul sa plece din tara, sa le ofere copiilor lor posibilitatea de a gandi, de a li se deschide mintea si orizonturile!
    Dumneavoastra va doresc ce imi doresc si mie si va rog: un pic mai cu atentie, de noi depinde sa schimbam ceva, ne-am complacut destul cu traiul in mocirla de la toate nivelurile! Multumesc!

«

Scrie un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Pagina data web este protejata cu reCAPTCHA care este in aplicarePolitica confidialitatii si Conditiile de service Google.