Închide
Respectul este, probabil, una dintre noțiunile pe care omul le înțelege deplin destul de târziu în viață. Asta pentru că el umblă prin lume, la fel ca dreptatea, cu capul spart și plin de plasturi, de nu i se mai vede chipul și, normal, nu i se mai recunoaște.
Impunerea autorității parentale asupra copilului mic este confundată de părinții înșiși cu câștigarea respectului. Deși între aceste două verbe, „a impune“ și „a câștiga“, nu există nicio legătură cauzală. Autoritatea forței părintești, manifestate prin ton ridicat, amenințare sau chiar lovire, este cel mai greu necâștig al copilului mic, adică atârnă cel mai greu. El nu generează decât frică, iar frica, știm bine, are grade: merge până la groază și, mai rău, la angoasă. Părinții își doresc foarte mult să nu li se iasă din cuvânt pentru că, nu-i așa?, ei știu ce-i mai bine pentru copil. Și chiar știu, mai ales când copilul e foarte mic, e un fapt incontestabil. Doar că ei cad din știință atunci când folosesc autoritarismul pentru a fi ascultați de către copil. Atunci arată că degeaba știi ce e mai bine, dacă ți-e clar scopul, însă drumul până la atingerea lui îți e complet necunoscut. Și-atunci nu e posibilă atingerea scopului sau, dacă e, se face cu drum de lacrimi și sânge. Ceea ce, practic, anulează scopul.
Frica de a nu-ți dezamăgi părintele îți aduce frica de tine. De mic, începi să te privești ca pe o bombă cu ceas, te aștepți de la tine să dezamăgești tot timpul, iar pe genistul care ar trebui să fii tot tu nu-l găsești nicăieri. Pentru că el nici nu există, nu are de ce să existe fiindcă tu nu ești bombă, doar ai fost „ajutat“ să te consideri a fi, ai fost acuzat că provoci nemulțumire și dezamăgire. Și că nu ții cont de autoritate, nu respecți. Și, dacă nu-ți respecți părintele, cum o să știi tu să respecți restul lumii?
Ei, dar aici se cască, nu doar se iscă, o altă problemă, mult mai mare: frica de autoritate, care va fi extrapolată, va pleca de-acasă și se va face mare și urâtă, iar omului care-a fost forțat să „respecte“ când era mic, căruia nu i s-a dat fireasca posibilitate de a-și oferi respectul în funcție de meritele celui care dorea să fie respectat, îi va fi groază de orice formă de autoritate: profesori, poliție, fisc, armată… căsătorie. Pare amuzant, pare imposibil, însă el nu va contesta niciodată aberațiile autorităților statului, frica subconștientă nu-l va lăsa, și, cel mai probabil, se va opune ideii de căsătorie fiindcă acolo poate avea și el un cuvânt de spus. Deci, ce facem, mami, tati, cu respectul impus copiilor?
