Închide
Când te întreabă. Iar asta diferă de la un copil la altul, ceea ce face răspunsul dificil pentru părinți. Dificil, dar nu imposibil. Imposibilă ar trebui să fie lipsa răspunsului.
Sigur, și întrebarea are variabilele ei: „Cum se nasc copiii?, Cum am venit pe lume?, Cum ajunge copilul în burtica mamei?“ etc. Unii părinți aleg să le dea copiilor răspunsuri metaforice sau să le spună povestea cu barza, cea pe care au auzit-o ei în copilărie și pe care au crezut-o până au fost loviți de șocul realității. Tot atunci au înțeles și că au fost mințiți, așadar, că părinții mint. Ceea ce, să recunoaștem, nu e prea plăcut pentru un copil fiindcă îl pune într-o situație de nesiguranță. În plus, părintele cade din raiul respectului și o face singur-singurel.
Trăim într-o societate paradoxală, una a extremelor. Pe de o parte, se înjură mult, se folosește pe scară largă, în public și în privat, un limbaj frust, colorat, de-a dreptul buruienos, căruia nu ai cum să i te sustragi decât dacă trăiești într-un clopot de sticlă. Și nimeni nu trăiește așa, că nu este posibil. Pe de altă parte, acasă, cei mai mulți copii sunt feriți de limbajul dur al străzii, de comportamentele la fel de dure – mimică, gestică, fapte – care însoțesc acest limbaj. Și au un șoc atunci când iau contact cu strada. Unii vin acasă și-și întreabă părinții ce înseamnă un cuvânt sau altul, auzite pe stradă. Alții îi întreabă pe ceilalți copii, partenerii lor de joacă, sau pur și simplu înțeleg din context. Și înțeleg că astfel de cuvinte și expresii nu se folosesc acasă, cu părinții. La rândul lor, părinții au convingerea, nu știu de ce, chiar nu-mi dau seama de unde convingerea asta, că ai lor copii sunt feriți de limbajul colorat. Și suferă un șoc atunci când copiii pun întrebări directe.
Altfel, părinții tratează organismul uman, al lor și al copiilor, de parcă organele sexuale i-ar lipsi cu desăvârșire. Iar copilul învață să se rușineze de corpul său tocmai de la părinți. Învață că sunt lucruri despre care nu e frumos să vorbești, ba chiar e interzis. Lucruri, adică părți din corpul tău.
Așa se face că atunci când copilul își ia inima-n dinți și îndrăznește să-și întrebe părinții cum a venit pe lume, aceștia sunt puși într-o mare încurcătură, întâi pentru că e ceva neașteptat – dar de ce să fie neașteptat? –, apoi pentru că-și dau seama că nu au cuvintele potrivite pentru a-i explica. Dacă l-au tratat ca și cum este asexuat, și ei la fel, ce cuvinte să folosească acum pentru a-l lămuri? Cum să-i spună că acele organe brusc există și mai au și funcții? Așa că e mai ușor să-l expedieze, pe motiv de obrăznicie, sau să-i livreze povestea cu oamenii aduși de păsări, în cioc.
Dacă însă pudibonderia nu face parte din educația dată copilului de părinți, răspunsul poate veni simplu, relaxat și relaxant, pe înțelesul copilului, fără șocuri, fără spaime, fără uimiri. O explicație ca oricare alta, bazată pe funcțiile organelor omenești. Explicație dată, firește, pe înțelesul unui copil și folosind cuvinte adecvate vârstei lui și unei educații sănătoase.
