fbpx

”Educație e atunci când reușești să educi și golanii.” Povestea doamnei T, o profesoară memorabilă

povestea

De Mihai Matei, fost elev al Colegiului Național de Informatică Tudor Vianu

De mine nu s-a lipit chimia oricât am încercat și am fost nevoit să încerc ani la rând. Catene, atomi, electroni, protoni, avocado și berzeliuși. Nu am înțeles nimic.

În liceu aveam o profesoară de chimie (TC) care era destul de severă. Nu cred oricum că există profesoară de chimie îngăduitoare. La T chiar trebuia să știi chimie ca să treci clasa, iar pentru mine asta era un calvar. De obicei încheiam primele două trimestre cu patru și în al treilea, cu chiu cu vai, reușeam să iau șapte ca să nu rămân corigent și apoi repetent. Alții nu au fost la fel de norocoși.

T era o doamnă pe la 40-50 de ani pe care o admiram, în ciuda chinurilor cu chimia. În primul rând îmi plăcea cum se îmbrăca sau mai bine zis cum își purta hainele. T lăsa tot timpul impresia că este îmbrăcată impecabil. Neînțelegând mai nimic din orele ei aveam suficient timp să îi examinez în detaliu ținutele. Așa am observat atent uzura hainelor, calitatea materialelor sau micile defecte ale hainelor și am descoperit că purta haine simple, nicidecum haine scumpe, așa cum lăsa impresia. Magia ei era în cum purta hainele. Ulterior am întâlnit și alți oameni care reușesc acest truc, dar sunt foarte puțini. Majoritatea oamenilor poartă haine mai scumpe decât știu să poarte.

T purta de multe ori pălărie și tot timpul eșarfe, își schimba parfumul în funcție de ținută și reușea tot timpul să aleagă un parfum perfect asortat cu vremea și starea ei. Îmi mai plăcea pentru că era ironică, ba chiar sardonică uneori. Deși era foarte severă și ne ținea foarte din scurt, am observat de multe ori că se amuza, în sinea ei, în diverse situații care pe noi nu ne amuzau deloc. Din toate aceste motive am bănuit-o tot timpul că are un suflet dincolo de materia ei.

În clasa a XII-a situația era similară. Eu aveam patru în primele două trimestre și aveam nevoie de marele șapte ca să trec clasa. Pe deasupra mai eram și foarte golan și într-o mare derivă, iar chimia nu era tocmai pe primul loc între prioritățile mele. Prin anii ăia (97-98), Bucureștiul nu era spațiul idilic și pașnic care este azi. Golănia era chiar golănie și nu e nevoie de alte detalii.

În liceul cu noi și în brigada noastră era unul Marius, zis și Barilla pentru că avea un tricou de fotbal negru pe care scria Barilla, zis și Pegas pentru că era țigan. Probabil ar fi trebuit să zic că era rom, dar pe vremea aia el zicea că e țigan și noi ziceam la fel și eram toți prieteni. Ăsta era și el la fel de golan și în aceeași situație limită cu chimia.

Într-o zi, spre finalul clasei a XII-a, Pegas era beat și s-a întâlnit cu T la ieșirea din liceu. A înjurat-o foarte urât iar T a plecat fără să schițeze un gest. Ulterior părinții ăstuia, care oricum țineau foarte aproape de școală, au încercat să dreagă situația. Au venit cu flori, au încercat să discute cu T, dar s-au lovit doar de refuzuri. Tot ce le spunea T este că Marius nu are decât să învețe dacă vrea să treacă clasa și să ajungă la Bac.

A venit și ultima oră de chimie la care T aduna toți golanii în situație de corigență, pentru ultima șansă și un deznodământ dramatic. Pegas al nostru a venit iar cu flori și scuzele pregătite, pe care T le-a respins glacial. Ne-a ascultat și ne-a trecut pe toți, iar pe Pegas, care avea parcă nevoie de un nouă ca să treacă clasa, l-a lăsat ultimul. Când i-a venit rândul la tablă i-a dat probleme cu o dificultate similară celor anterioare, nici mai grele, nici mai ușoare decât celorlalți. L-a ajutat în aceeași măsură ca pe noi și i-a dat nota nouă, deși răspunsurile erau cam de opt sau opt jumătate, dar Pegas chiar învățase. Și-a strâns catalogul și geanta și ne-a urat succes la bac iar noi am rămas muți.

Lecția ei s-a încheiat abia seara, la crâșma de lângă liceu, unde ne adunam noi pentru concluziile zilei, când Pegas ne-a declarat “Îmi pare foarte rău. Am fost un bou”. S-a mai discutat și despre discriminare și am mai concluzionat că și noi, prietenii lui, l-am discriminat, deși termenul nu exista pe atunci. După episodul ăsta Pegas a redevenit Marius pentru noi.

Am învățat de la T cantitatea maximă de chimie pe care o puteam învăța. Cam cât o moleculă sau pe acolo. Am rămas însă cu lecția asta că educație e atunci când reușești să educi și golanii, iar scopul final al educației e sa crești oameni.

Mie mi-a dat șaptele salvator. I-am mulțumit recunoscător și am răsuflat ușurat. A zâmbit larg și a spus “Matei, nu te-am lăsat niciodată corigent, doar nu credeai că o să te las tocmai acum”.

PS. Povestea asta s-a întâmplat la Vianu, nu e unică și probabil nici întâmplătoare. Printre altele explică de ce cei noi ăștia care am terminat Vianu părem o sectă pentru cei din exterior. E singurul liceu din România unde alumni se adună cu miie la finalul fiecărui an. La Vianu se predau diversele materii, erau sute de olimpici, dar pe fond se creșteau oameni.

povestea povestea povestea