fbpx

De ce sunt băiatul mamei mele

de Gelu Duminică, sociolog, director executiv al Fundației Agenția de dezvoltare comunitară ÎMPREUNĂ

„Foaie verde solz de peşte/ Un părinte poate creşte/ Şapte-opt copii sau zece/ Dar zece copii cu minte/ Nu pot ţine un părinte”.

Aceasta melodie populară, a cărei autor nu îl cunosc, mi-a marcat copilăria. Mama plânge de fiecare dată când aude aceste versuri, conștientă fiind că nu a putut fi aproape de mama ei atunci când aceasta a avut un accident stupid, din care i s-a tras moartea. S-a împiedicat şi s-a înfipt într-un țăruș de fier aflat prin curte atunci când s-a dus să își aducă un braț de lemne pentru foc. Fiind văduvă şi stând singură-n curte, a zăcut acolo vreo 6 ore, agonizând şi pierzând sânge, până unul dintre copiii pe care i-a crescut a trecut pe la ea şi-a găsit-o relativ inconștientă. Unsprezece copii, din care 9 stăteau în sat cu ea, nu reușiseră să aibă grijă de mama lor rămasă singură şi fără ajutor. 

Noi am fost 5 băieți. Cel mai mare, imediat după ce a împlinit 13 ani, a plecat spre cer să ne pregătească locul lângă Dumnezeu. Moartea lui a făcut-o pe mama să zică că „Dumnezeu nu există” şi să refuze să mai creadă în atotputernicia Lui; nu-i răspunsese rugăciunilor în care cerea viaţă pentru copilul ei şi nici nu a ținut cont că ei i se ofilea sufletul. La două luni după moartea fratelui meu, mama a aflat că este însărcinată. A plâns acceptând că Dumnezeu lucrează pe alte căi decât ne dorim noi şi înțelegând faptul că răspunsul Lui la rugăciunile ei a fost să îi ofere un (alt) băiat (în schimbul celui de care avea nevoie lângă El). La 9 luni şi 8 zile după moartea fratelui meu mama m-a născut împotriva recomandării tuturor medicilor care s-au chinuit să o ţină în viață şi în timpul sarcinii şi după naștere. Opt zile a stat în comă după, dar şi acum ea zice că nu i-a fost frică vreo secundă că îmi va lăsa ceilalți 3 frați fără mamă pentru că „Dumnezeu e bun, a auzit-o şi a încercat-o”. Odată cu venirea mea pe lume, îmi place să cred sufletul i-a înflorit.

Nu a ascuns vreodată ca mă iubește mai mult decât pe ceilalți trei sau poate asta am simțit eu: pe mine m-a motivat cel mai mult, pe mine m-a învățat să mă bat cu limitele mele, pentru mine punea bani deoparte să am de-un suc când eram adolescent, pe mine mă aștepta „să mâncăm împreună” atunci când veneam seara târziu acasă. Știu că făcea toate astea şi multe altele şi pentru ceilalți frați ai mei, însă atunci când se uita la mine vedeam o sclipire în ochii ei care îmi plăcea să cred că e doar pentru mine.

Vorbesc cu ea, seară de seară, la telefon. Ea la Galați, eu oriunde prin ţară sau prin lume. Sufăr când îi este rău şi nu pot să o ajut, când nu este în apele ei şi nu pot fi acolo să stau cu ea, când se simte singură şi nu prea are cu cine vorbi, când vrea să se simtă alintată şi iubită sau când știu eu ce prostie îi spune vreun vecin sau vreo rudă şi îi macină mintea şi sufletul. Mi-aş dori să fiu cu ea mai mult, să vorbim şi să râdem împreună şi să nu mai am senzația că nu am grijă de ea în modul în care a avut ea grijă de mine. Până acum ceva vreme îi trimiteam bani, încercând poate să îmi maschez remușcările, până când a refuzat să îi mai primească. „Nu are mama nevoie de bani” a sunat pentru mine că „nu bani vreau de la tine, ci te vreau mai mult lângă mine”. Mi-au revenit în minte versurile cântecului ei „de inimă albastră” şi mi-am promis că mă duc mai des pe-acasă. Nu am făcut-o.

I-am povestit toate astea şi ea mi-a zâmbit dulce. Mi-a luat mâinile în mâinile ei şi mi le-a sărutat: „Mânca-t-ar mama de băiat! Da’ eu nu vreau să fiu o povară pentru voi! Mulţumesc lui Dumnezeu că îmi fac toate cele singură. Cum să nu înţeleagă mama? Sunteţi mari, aveţi şi voi familiile voastre, necazurile voastre…”. Vorbele ei m-au liniştit însă nu mi-au calmat sentimentul de vinovăţie. Aşa e, suntem mari, şi ne împărţim viaţa între muncă, colegi, prieteni şi familie, de multe ori exact în ordinea asta. Ne confundăm colegii de muncă cu cei mai buni prieteni şi uităm că familia este cea care ne oferă sprijin, linişte şi iubire adevărată. Nu ne vizităm părinţii cu lunile motivând faptul că suntem la distanţă, fără să ţinem cont că tocmai am petrecut pe drum aceeaşi distanţă să facem un grătar cu prietenii sau să „stăm la aer curat”. Facem ore suplimentare, suntem în şedinţe, deplasări, staff-meeting-uri, conference-call-uri, coaching meetings, suntem cu gaşca, avem musafiri etc., însă nu mai avem timp pentru un simplu prânz cu „ăi bătrâni”. 

Invariabil toate pot fi amânate, pentru câteva zile, atunci când cei bătrâni pleacă spre cele veşnice. Atunci regretăm deciziile luate şi începem să lăcrimăm la auzul versurilor „Foaie verde solz de peşte/ Un părinte poate creşte….”. Copilul nostru ne va vedea lăcrimând şi totul o va lua de la capăt…

 

*

**

 

 „-Scoală, puiul meu, că trebuie să mergem la şcoală.” „- Încă cinci minute, te rog…”

(Peste cinci minute, pe un ton puţin mai ferm) „ – Hai mămică, te rog să te scoli. Trebuie să te speli, să mănânci şi să ajungem la deschidere”.  (Mormăind) „- Imediat!”

(Peste alte cinci minute) „ –  ’tu-ţi gura mă-tii! Crezi că mă mai rog mult de tine? Scoală, puturosule, că şcoala te face om, nu somnu’!

Pentru mine, prima zi de şcoală a însemnat auzul înjurăturii cu care mama mă gratula atunci când îi arătam cât de mult conta pentru mine învăţătura. Când înjurăturile nu au mai funcţionat, şi de pe finele clasei a II-a nu au fost mai funcţionat deloc, mama a găsit o formă de motivare ceva mai complexă şi care presupunea şi ceva efort fizic din partea ei. Tot ceea ce îmi amintesc este că acea motivare se lipea al naibii de bine pe partea dorsală a corpului atunci când, din varii motive, uitam să îmi fac lecţiile sau şi mai rău, nu mă trezeam dimineaţa să mă duc la şcoală.

Mama a învăţat să scrie şi să citească cu mine. Făcea liniuţe, bastonaşe, ouşoare şi scria literele mai repede şi mai corect decât puteam eu să o fac. Lucrul ăsta mă enerva teribil şi zâmbetul ei, oarecum ironic, afişat în timp ce lucra în stânga mea, mă făcea să petrec ore în plus în faţa caietului depunând mari eforturi să o întrec. Am reuşit să fac lucrurile mai bine decât ea doar la începutul clasei a doua, atunci când informaţia cerea mult mai mult timp pentru aprofundare, timp pe care mama nu îl avea. Mama era „sufleorul” meu la serbările şcolare, era partenera mea când repetam lecţiile şi tot mama era cea care mă apăra atunci când vreun părinte, învăţător sau cadru didactic considera că trebuie să ne trateze diferit din cauza etniei noastre. „Copilul meu nu a ţigănit la uşa dumneavoastră şi trebuie să vă purtaţi cu el la fel ca orice alt copil. Dacă face rele, să-şi primească pedeapsa pe care o merită însă nu trebuie să fie înjosit că e ţigan”, au fost vorbele mamei pe care le-am auzit atunci când a venit la şcoală pentru a cere socoteală celor care au decis că nu pot fi stegarul clasei, chiar dacă fusesem ales de „colectiv”. Nu prea înţelegeam de ce mama plângea când spunea ce spunea, însă ştiu că puterea ei de a reacţiona a făcut ca eu să rămân în acea clasă şi să continui să vin la şcoală. 

Mama era cea venea la şedinţele cu părinţii şi întotdeauna după aceea urma ceea ce eu numeam „ora de dădăceală”: îmi spunea cât de multă încredere are în mine, că știe că muncesc şi că va fi alături de mine tot timpul. Mă plictiseam de câte ori auzisem astea şi de abia aşteptam să termine ceea ce eu consideram „placă” pentru a putea să mă duc la joaca…

În clasa a VIII-a eram decis să dau la şcoala complementară. Vedeam nevoile din jurul meu, ceilalţi trei fraţi ai mei munceau deja şi credeam că pot şi eu ajuta, învăţând o meserie. Nu discutasem cu mama despre acest lucru, fiind sigur că mă voi duce să mă înscriu singur, ceea ce îmi va oferi libertatea necesară pentru a-mi pune planul în practică. Ca un făcut, mama se învoieşte într-o zi, vine acasă şi zice „hai să ne înscriem la liceu”. „Upsss!!”, zic eu în mintea mea „şi cum îi zic mamei?!”. Ajungem la primul liceu şi mama îmi zice că ar bine ca eu să fiu cel care vorbeşte cu cei de la secretariat „pentru că am carte”. După ce primesc ceva informaţii, decid că „nu îmi place aici” şi spun că trebuie să mergem şi la altul. După vreo 3-4 de „nu îmi place aici”, în timp ce mergeam spre următorul liceu, îmi fac curaj şi cu cea mai duioasă voce pe care-o puteam scoate cu ajutorul corzilor mele vocale, zic: „mama, uite ce m-am gândit eu! Tu vezi cât de greu ne este şi cât de mult munciţi voi! Cred că ar fi bine să nu dau la liceu şi să mă duc să învăţ o meserie….”. Nu am apucat să continui pentru că mama deja mă mângâiase suav, peste bot. „Te omor!!! Tu crezi că e după tine?!”. Mângâierea primita avusese, ca spectatori, două fete care treceau întâmplător pe stradă, lucru care a făcut ca rușinea resimțită de subsemnatul să fie mult mai mare.  Primul liceu pe care l-am găsit în cale a fost cel la care m-a înscris (eu nu am mai avut dreptul să deschid gura), legiferând şi faptul că „băiatul meu nu știe matematică, așa că mai bine să facă treaba aia cu limba română” (a se citi filologie). 

*

**

„Mămică, celui ce te urăște să-i dai apă și pâine! Și să fii bun, mama, că binele tare greu se face!”

Pe mama mea o cheamă Ileana și toata lumea ii spune Lina. Are, aproape, 83 de ani și ultimii 63 a fost unul dintre cei doi stâlpi pe care s-a clădit familia noastră. Ea ne-a învățat să trecem peste greutăți și să cerem mai mult de la noi . Ultimii 45, de când am apărut eu pe lume, mi-a fost cea mai bună prietenă dar și cel mai dur critic pe care l-am avut vreodată. 

Mama mea nu a fost la școală. Deloc. Familia ei, cu 11 copii din care era cea mai mică fată, a considerat că trebuie să o învețe să devină gospodină și să aibă grijă de casă, motiv pentru care nu au dat-o să învețe carte. Au învățat-o sa aibă grijă de gospodărie și animale, să țese, să coase, să fie cuminte și să aibă respect. Încă de când avea 11 ani a avut în grijă toată familia preluând rolul de „femeie-n casă”, gătind pentru frații mai mari și îngrijindu-i pe cei mai mici.

A fost un copil crescut exact ca toți ceilalți copii din satul Negrilești, de lângă Tecuci. Ei, și cei din Țigănești, se trăgeau din fostele sălașe ale robilor din zonă (de aici și denumirea localităților), și deveniseră una cu toți ceilalți săteni. Foarte puțini vorbeau țigănește, nu purtau port și din punct de vedere cultural păreau a fi mai degrabă români decât romi. Își asumau identitatea de romi și erau hetero-identificati ca atare, și toată lumea părea că trăiește în bună pace. Casa bătrânească era undeva într-o vale (râpă), lucru care a făcut ca familia mamei să primească porecla „a lui Râpă”.

Faptul că era gospodină și cuminte a făcut ca mulți băieți din sat, și din împrejurimi, să o vadă ca o partidă bună. Țesea și broda frumos, juca bine la horă-n sat și avea zâmbetul pe buze mai mereu chiar și atunci când muncea pământul. Firea ei zglobie, dublată de frumusețea ei simplă, a făcut ca de când a împlinit 16 ani să aibă mulți pețitori. Toți au fost refuzați din diverse motive: că e prea sărac, că e prea bogat, că e român și o s-o „țigănească”, că e prea mic, că e prea înalt, că are nasul nu-știu-cum etc., până când, bunicii mei și babele din sat s-au resemnat:  o să rămână fată bătrână! Imediat după ce a împlinit 20 de ani, „s-a luat” cu tata, un băiat simplu din Galați care a fost atât de insistent încât întreaga familie a pus presiunea necesară pe mama să-i accepte cererea în căsătorie. 

S-au mutat la Galați unde a trebuit să facă față unei alte realități. Fără casă, au locuit vreo 2 ani într-un grajd pus la dispoziție, cu chirie, de o rudă de-a tatei. Fără scoală, nu a putut să se angajeze decât la serviciul de gunoi al orașului. La început i-a fost tare frică. Mulți o înjurau numai când o vedeau cu mătura-n mână și frica ei era accentuată de sunetele de cioară pe care unii dintre cei care urlau la ea le scoteau. S-a simțit umilită de multe ori și numai credința în familia ei și în Dumnezeu a făcut-o să continue. Și-a promis că ai ei copii or să aibă „carte” și că nimeni nu-i va umili vreodată. 

La locul ei de muncă și-a făcut treaba bine, conștientă fiind că poate avea un loc de muncă mai bun dacă „lumea zice că își vede de treabă”. În baza unor recomandări primite de la șefii ei a cerut transferul, pe aceeași funcție,  la CFR. Muncă mult mai multă, însă mai bine plătită și mai puțin expusă. Strângeau toți banii să-și cumpere casă și părinții ei și-au vândut animalele ca să-i ajute. Între timp, copiii i-au sporit motivația. Au cumpărat o căsuța mică pe care, împreună cu tata, au început să o aranjeze. Tot ceea ce câștigau, investeau acolo. Pentru a mări veniturile familiei, împreună cu ai mei, colindau în căruță satele din jurul Galațiului colectând pene de gâscă și vânzând diverse nimicuri produse de Cooperativa Meșteșugărească.  

Trec anii si cel mai mare frate se îmbolnăvește de leucemie. Se găsesc mulți binevoitori care le oferă tratamentul minune în schimbul unor sume mari de bani. Ai mei vând tot, mai puțin casa, și cumpără toate cele, însă vindecarea întârzie să apară. În primăvara anului 1976 frate-miu moare, lăsând-o pe mama să-si aline dorul cu ceilalți copii.

9 luni și 8 zile după moartea fratelui meu, apar și eu pe lume. Mama se simte iubită de Dumnezeu și crede că eu sunt modul în care El i-a răspuns la rugăciunile de a-l însănătoși pe cel ce tocmai se dusese. Credința ei devine credința tuturor. Decid să-mi pună același nume și sunt iubit cât doi.

Uneori era nevoie să se războiască cu cei care credeau că trebuie să ne umilească pentru că suntem romi. Nu accepta să nu fim primiți la grădiniță,  să fim puși în clase separate, nu accepta să primim un loc de muncă sub pregătirea noastră si nu accepta să fim considerați inferiori. Cerea să fim tratați corect și ne învață să strângem din dinți si sa muncim. Ne-a trimis pe toți, în paralel cu școlile teoretice pe care le urmam, la liceul de muzică, pentru că „dacă nu ne-o plăcea cartea, să avem o meserie curată”. Toți patru am învățat să cântam la un instrument. Eu am urât violoncelul.

Turele de noapte de la CFR nu mai erau posibile așa că și-a schimbat locul de muncă. S-a transferat la Poșta Română și după la Liceul de Marină. Duminica, când Oțelul sau Dunărea jucau acasă, mergeam să vândă semințe la meci. Se câștigau niște bani în plus ce erau folosiți, cu chibzuința, pentru a acoperi cheltuielile necesare educației copiilor. 

Imediat după 1990, vremurile s-au schimbat iar. Pe principiu „ultimul venit, primul plecat”, mama își pierde locul de muncă de la Liceul de Marină. Cum era greu de găsit un loc de muncă în acele vremuri, mai ales pentru o femeie fără carte, romnie și la 50 de ani, mama devine „sămânțăreasă” full-time. După 30 de ani de munca si in așteptarea pensiei, a vândut semințe vreo 10 ani, dacă nu mai bine, în parcul auto a Combinatului Siderurgic de la Galați. A trebuit să renunțe în momentul în care am intrat eu la liceu și nu mai avea cine să-i prăjească marfa. Și-a canalizat întreaga atenție către mine și către dorința ei ca eu să reușesc. Jumătate din pensiile lor, a mamei si a tatei, mi-au fost trimiși mie, luna de luna, in primul semestru din primul an de facultate. In momentul in care am aflat ca ei făceau foamea acasă pentru educația mea, am refuzat sa mai iau de bani de-acasă. 

Mama m-a învățat să mă bucur de tot ceea ce am și cum trebuie să zâmbesc vieții. Să ofer și să primesc. Să nu judec și să mă rog ca greșelile să-mi fie iertate! Să iubesc și să fiu iubit! Să nu hulesc și să-mi iubesc aproapele. Să merit tot ceea ce primesc și să nu mă bucur la nimic din ceea ce nu este al meu. Să reacționez când cineva este nedrept cu cei din jur și să ajut pe orișicine pot. Să ofer înainte de a cere și mai ales să îmi doresc de la mine azi mai mult decât mi-am dorit ieri. Să fiu mândru de ceea ce sunt și să demonstrez celor ce mă înjură că un „țigan” poate fi mai bun decât ei.

Mama mea m-a învățat să fiu om fiindu-mi aproape și lăsându-mă s-o văd! 

1 comment

  1. Ciobanu Florina Simona spune:

    Educația nu are culoare religie sau politica ,Educația este viata ,sănătate și fericire .

«

Scrie un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Pagina data web este protejata cu reCAPTCHA care este in aplicarePolitica confidialitatii si Conditiile de service Google.