fbpx

Cine plătește?

Așa începe un moment jenant de la finalul oricărei adunări în jurul unei mese.

Mă voi folosi de întrebarea aceasta pentru că încă găsesc simpatice momentele în care unii pun direct o sumă ridicol de mică pe masă, alții au brusc de terminat conversații telefonice și alții calculează încordat sume. Deși probabil că relatarea unor asemenea momente ar fi mai bună spre finalul oricărei povestiri despre o masă.

Venim după un weekend în care am tot fost cu toții așezați, mai forțat sau nu, la masă cu politicienii, fie ca beneficiari direcți ai binefacerilor sau a bunăstării proiectate, fie ca parteneri în demersurile anunțate, fie ca spectatori deocamdată ai unor trailere ale filmelor SF în care, inevitabil, vom ajunge să jucăm. Strict referindu-mă la discuțiile despre educație de la masa cu pricina, am auzit despre școli smart și verzi, cursuri digitale, profesori instruiți, device-uri de toate felurile, laboratoare, copii fericiți, profesori la fel de fericiți.

Am auzit și mult despre finanțatorul acestei bunăstări, un ubicuu PNRR care va deconta toate aceste fericiri imediat ce ele se vor întâmpla. Am înțeles, așadar, când vom avea școli smart-verzi, profesori instruiți, copii fericiți care învață în laboratoare noi, toată această fericire va veni din Cornul Abundenței numit PNRR.

Până atunci însă, noi avem: școli mai puțin smart, copii care vor trece în online în curând (dacă nu cumva au făcut-o deja) la fel de lipsiți de instrumente, cu profesori la fel de ne-instruiți în utilizarea tool-urilor online, cu școli care nu au cadru legal și nici fonduri să achiziționeze instrumente de calitate, politicieni care ne spun că școala online e un dezastru (și au dreptate, așa cum e ea acum, chiar este un dezastru), părinți ridiculizați public când întreabă „și noi ce facem când copiii trebuie, brusc, să stea acasă?” (pentru că, nu-i așa, orice părinte are bastonul de „casnic/șomer” în raniță odată ce decide să facă acest pas decisiv spre a deveni părinte, „dacă nu poți sta cu el de ce l-ai mai făcut?”).

Și mi-am dat brusc, seama, care era rolul nostru în povestea de la televizor. Până când în școlile din România va curge laptele și mierea (digitalizate fără îndoială) promise de politicieni și mijlocite de PNRR și România educată, nota trebuie să fie la noi, cei așezați cu forța la masă de fiecare dată când politicienii se revendică dintr-un grup, mai mare sau mai mic, de indivizi pe care îi reprezintă și în numele cărora vorbesc și acționează. Rolul nostru, de părinți aici-și-acum în pandemie, e să cerem nota și s-o plătim repejor, pentru că noi, spre deosebire de politicienii care ne-au așezat la diverse mese, nu avem cum aștepta să ne atingă beneficiile promise în variate (și foarte puțin credibile) programe politice.

Așadar, până când un jupân extrem de bogat (și bine intenționat, fără îndoială) va plăti pentru întreaga adunare, în câțiva ani, nu chiar acum, trebuie să spunem, cum se spune la orice masă: „asta e din partea noastră!”

 

 

Gabi Bartic, COO

Scrie un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Pagina data web este protejata cu reCAPTCHA care este in aplicarePolitica confidialitatii si Conditiile de service Google.