Închide
Când un număr vorbește în locul
de Petruț Rizea, psiholog și profesor pentru învățământul primar
Pornim neajutorați în această călătorie pe care, ca într-o încercare grea de-a denumi fericirea și distrugerea folosind același termen sec, ajungem s-o strigăm pe nume viață. Unii au norocul să îi spună ,,bună dimineața’’ din brațe calde, protectoare, alții doar o salută-n fugă știind că-i trecătoare.
Și ce te faci când realizezi că acest drum nu-i despre mama, despre tata, despre ceilalți, ci despre tine? Eu m-am speriat ușor, apoi am râs, apoi am plâns cu spor – până-am ajuns să stau ud leoarcă-n fiecare zi sub insistența unui ,,nor’’. Și ce nor, de un gri puternic, ca cenușa!
Da, suntem o facere incertă, nu ne cunoaștem creatorul, nu știm dacă avem unul sau dacă ar trebui să ne pese vreun pic. Ce știu e că-n clipele ce-apare norul, și mama și tata, chiar și creatorul îmi ascultă suferința.
Dar câți dintre cei ce suferă sunt auziți de cineva? De-o mamă, de-un tată, de-un creator?
Câți dintre cei care urlă, zbiară, disperă-n mrejele neputinței, vor să renunțe la tot în timp ce scriu aceste rânduri? Oare au pe cineva alături?
Puțini.
Și da, e trist și neconform cu normele statistice sau cu cele sociale – teorii poate puțin cam obosite care spun că suntem milioane și-ar trebui să nu fim singuri, care strigă sus și tare că omul – ființă socială.
Nu, pentru că lucrurile nu stau așa, și fiindcă n-au stat niciodată așa. Pentru că nu-i o garanție c-ai să poți obține liniștea fiind înconjurat de oameni, sau bun, pentru că ai văzut cu furie cum alții au tot ce își doresc, deși sunt pietre reci pe dinăuntru.
Da, nu-i ușor să accepți ce-ți este dat, pentru că viața-i doar un dat, nu te întreabă nimeni dacă o vrei ambalată în hârtie colorată, ci trebuie s-o primești cum ți-este dată. Și nu-i ușor pentru toți oamenii să accepte un ,,cadou’’ pe care nu și l-au dorit, singura speranță fiind că vor învăța să-l placă.
Dacă toate acestea au sens într-o versiune Hamlet mai de buzunar, sunt unii care stau acum și se întreabă ,,a fi, sau a nu fi’’, chiar dacă nici zecile de ,,burți tăiate’’ nu i-a scos din drama unui Iona disperat, nu resemnat.
Da, am fost trist să deschid de dimineață internetul și să văd cum la nici nouă zile de când am dat o șansă nouă lui 2024, mai mult de 26.000 de oameni au ales să spună ,,somn ușor’’ pentru vecie vieții.
Da, nu a fost ușor să îmi amintesc cum oameni dragi din jurul meu și-au tocit inima până a făcut colțuri sub greutatea cruntă a durerii, o durere de zeci de ori mai răsunătoare decât orice tăietură fără anestezic.
Îmi doresc să fim mai atenți cu cei din urul nostru. Oh, și de câte ori ne înșelăm în privința lor! De câte ori ei ne zâmbesc în timp ce sfoara și briceagul se joacă de-a teatrul cu păpuși în mintea lor, de câte ori îi simțim mult mai puternici decât noi când poate azi și-au consumat toate resursele? De foarte multe ori.
Îmi doresc să înțelegem că depresia există și că uneori e incoloră dar letală, o arsină pe care o ingerăm și-o ducem pe picioare până nu mai avem aer.
Știu că nu mulți vor înțelege toate cele spuse acum, dar știu cifrele vor continua să plângă-n locul celor ce au renunțat. Și că nimic nu te poate scuti vreodată să nu tragi cu dinții din teamă că-ai s-ajungi una dintre ele, sau poate să-ți dorești să mai adaugi o unitate zecilor de mii, oricum prea puțin observate de noi, cei ce alegem să citim următoarea știre.
