Închide
Prezentul document se dorește a fi un puternic semnal de alarmă cu privire la politizarea iresponsabilă a învățământului românesc, flagel care prin amploare și intensitate tinde să devină o vulnerabilitate educațională majoră. Lipsa generalizată de atitudine împotriva politizării din educație a condus în mod nefericit la amplificarea permanentă a fenomenului (accentuare survenită pe fondul obișnuinței cauzată de obiceiurile și practicile stabilite de-a lungul anilor și pe fondul existenței în sistem a unei puternice culturi de rezistență la schimbare). Pentru a duce în derizoriu puținele încercări ale celor care au îndrăznit să aducă în discuție impedimentele politizării și pentru a proteja beneficii și privilegii injuste, astfel de demersuri au fost catalogate mai mereu ca fiind atacuri împotriva Educației, deși în realitate demersurile legitime împotriva politizării reprezintă servicii aduse societății în scopul obținerii unui învățământ de calitate condus de profesioniști. Sistemul românesc de învățământ universitar și preuniversitar este politizat de generații, cu repercusiuni serioase asupra calității managementului de sistem, carierei didactice și gradului de instruire al celor care îl frecventează. De la nivel guvernamental sau parlamentar fenomenul este fie negat, fie cosmetizat, fie ignorat, fie minimalizat, motiv pentru care gradul de politizare din învățământ se află în România pe un trend crescător.
În învățământ politizarea lucrează împotriva educației, nefiind sursă de coagulare în jurul intereselor legitime din sistem. Întărirea bazei electorale cu ajutorului învățământului pare a fi principala preocupare pentru cei care au condus ministerul de profil de-a lungul timpului. Criteriul fidelității față de partid sau anumiți decidenți a fost mereu mai important decât criteriul competenței (ceea ce reprezintă o sabotare a sistemului chiar din interior!), lecturarea listei miniștrilor educației din ultimii 35 de ani ne reliefează prevalența oamenilor utili asupra celor remarcabili, supremația mediocrității asupra excelenței. Cu astfel de decidenți, introducerea în curriculum a unor concepte, valori și ideologii care reflectă viziunea politicului asupra societății și care urmăresc dezvoltarea simpatiei pentru anumite partide sau lideri politici a devenit facilă. În România politizarea educației pare a urmări limitarea capacității elevilor de a analiza critic informația și pare a viza construirea unei tipologii de absolvent/cetățean/votant care să adere ușor la ceea ce propune politicul; în loc să-i încurajeze pe elevi să pună întrebări și să dezvolte o gândire independentă elevilor li se oferă răspunsuri gata făcute, conforme cu ideologia/viziunea promovată.
Profesorii din sfera agreată de politic beneficiază de protecție extinsă în școlile în care profesează, dezvoltă un soi de intangibilitate la locul de muncă, un adevărat upgrade de status în comunitatea educațională. Cu privire la evaluarea cadrelor didactice, reverberațiile politizării pot afecta moralul și motivația profesorilor, care ar trebui să fie selectați și evaluați pe baza competențelor și performanțelor lor, nu pe criterii politice. Pe de altă parte, inițiativele profesorilor de a lua atitudine împotriva politizării și nemeritocrației sunt taxate drastic, cu scopul de a descuraja acțiuni similare din partea colegilor. Sistemul este astfel construit încât cei numiți în funcții politice din sfera educației să dețină un „drept de viață și de moarte profesională” asupra colegilor din subordine, din aceste rațiuni sistemice inechitățile și abuzurile sunt la ordinea zilei. Părinții cu pile și relații politice obțin la rândul lor beneficii pentru copiii lor (acces la informații de interes, favorabilitate crescută la clasă, tratament preferențial, protecție extinsă, notare mai generoasă etc). Finanțările au în prim-plan obligații de partid, nu nevoi: deși părinții nu au acces facil în școli, antreprenorii agreați politic care oferă excursii, servicii fotografice, obiecte vestimentare, cursuri de diverse tipuri etc, zburdă nestingheriți în unitățile de învățământ sub protecția unor recomandări sau susțineri politice.
Imposibilitatea atragerii sau menținerii profesioniștilor în sistemul de învățământ este tot o consecință a politizării. Politizarea este un motiv întemeiat de a descuraja profesioniștii calificați să intre sau să rămână în învățământ, simțind că în mediul respectiv nu există un sistem transparent și just de recunoaștere a performanțelor și zbaterilor lor. Este de notorietate în sistem faptul că majoritatea concursurilor pentru posturile de conducere sunt văzute ca simple formalități cu final așteptat (câștigătorii provin preponderent din rândul agreaților), iar deciziile de numire sunt influențate de afilierile politice ale candidaților sau de relațiile lor cu autoritățile locale. Mai mult, politicile instabile și schimbările frecvente în managementul educațional creează un mediu de lucru nesigur și stresant pentru profesori, de aici dificultatea de a atrage și menține personalul de calitate. Politizarea în școli este omiprezentă, de la angajarea femeii de serviciu sau a secretarei la alegerea medicului de la cabinetul școlar și selectarea personalului de pază, de la firma care renoveză clădirea școlii la furnizorii de servicii de orice tip. Nu întâmplător epidemiile nu sunt raportate către DSP-uri, cazurile de violență sunt trecute sub tăcere sau problemele relevante identificate nu sunt făcute publice și raportate către autorități. Demersurile care implică transparență sau măsuri legale sunt considerate în unitățile de învățământ adevărate sacrilegii, acestea ar putea afecta imaginea conducerii, nicidecum „prestigiul” invocat al școlii. Imaginea publică care trebuie proiectată este mereu una în care în instituțiile de învățământ nu există probleme de niciun tip (bullying, violență, abuzuri, derapaje, inechități, delicvență juvenilă etc), totul trebuie băgat adânc sub preș și ținut departe de ochii vigilenți ai părinților și presei.
Lupta pentru acreditarea în ochii opiniei publice ideii că este necesară politizarea complexă a fiecărui domeniu relevant a cunoscut și episodul ducerii în mod orchestrat în derizoriu a conceptului de „tehnocrat”, a ideii de specialist sau profesionist pus în funcții publice relevante. Ideea selectării factorilor de decizie pe baza competențelor acestora într-un anumit domeniu și nu pe criterii politice amenință în mod existențial interesele celor care de decenii profită de pe urma politizării abrupte, pentru politic reprezintă o miză uriașă cu vaste implicații electorale.
Titlurile din presă din ultimii ani referitoare la politizarea educației sunt definitorii și reflectă realități educaționale de necontestat:
· Tribuna Învățământului (18 septembrie 2019) – Politizare din plin la început de an şcolar
· Europa Liberă (14 ianuarie 2021) – Carnetul de partid schimbă directorii din școli. „De 30 de ani se întâmplă același lucru, vin unii pleacă alții”
· Scoala9.ro (19 ianuarie 2021) – Directorii de școli schimbați cu membri PNL, cu apropiați ai Monicăi Anisie sau cu directori fără concurs: „Dacă nu ești directorul unui liceu de prestigiu, nu ai nicio putere“
· Jurnalul.ro (24 octombrie 2023) – Educația, dată total pe mâna politicienilor: Școala devine ringul de box al partidelor politice, prin noii inspectori
· Economica.net (25 martie 2024) – Peste un sfert dintre directorii de şcoli şi licee din România – numiţi politic, prin detaşare „în interesul învăţământului”
· România Liberă (26 aprilie 2024) – EXCLUSIV. Directorii de școli, schimbați înainte de alegeri
· G4Media.ro (8 noiembrie 2024) – Școala în campania electorală: Alai de inspectori școlari care împart pliante și afișe electorale în Buzău, pentru candidatul PSD la alegerile prezidențiale 2024
O campanie Declic intitulată „Încetați numirile politice pentru inspectorii și directorii școlari” a strîns aproximativ 16.000 de semnături de susținere, implicarea socială în combaterea derapajelor rămâne încă timidă. Deși antipatia față de politizarea educației este generalizată, reacțiile sociale sunt modeste. O explicație posibilă este resemnarea în fața amplorii acestei manifestări și coabitarea cu fenomenul timp de generații, ultimele decenii din învățământ propunând o singură versiune, cea politizată.
Mărirea finanțării educației fără renunțarea la politizare este greșită, înseamnă mai mulți bani pentru clientela politică, nu este obligatoriu un plus semnificativ pentru elevi și profesori. În mod cert creșterea finanțării educației este benefică în cazul în care sumele în cauză contribuie efectiv la îmbunătățirea sistemului. Totuși, mesajele triumfaliste prezentate anual cu privire la creșterile alocărilor pentru educație de la bugetul de stat (ca procente din PIB) nu remediază probleme sistemice.
Reticența politicului față de homeschooling este o altă fațetă a politizării. Brațul politic nu poate cuprinde sistemul de homeschooling motiv pentru care nu este foarte prietenos cu el, încearcă să-l poziționeze în zona blasfemiei educaționale, scopul părând a fi ducerea subiectului în derizoriu. Politicul culpabilizează homeschoolingul nu din cauza unei potențiale lipse de calitate a actului educațional (nu există evaluări de acest tip), ci în baza unui principiu autohton păgubos: ce nu controlăm, este nociv. Învățământul prin intermediul tehnologiei în cadrul unei școli internaționale pare a fi o amenințare pentru influența politică autohtonă asupra părinților. Astfel, politicienii nu mai pot ține părinții seară de seară cu sufletul la gură în fața televizoarelor de teamă să nu modifice vreun ministru al educației ceva semnificativ.
Sinecurile din educație sunt acordate pe criterii nemeritocratice celor din lumea politică și protejaților lor. Rezistența la schimbare este puternică, partidele politice care beneficiază de politizarea educației sunt reticiente la orice modificări care ar putea să le reducă influența, scopul acestor entități fiind menținerea status quo-ului existent. Preocupanta și nerostita miză a factorilor decizionali din învățământ este folosirea pe mai departe a educației ca instrument de influență politică, de interes ridicat fiind câștigarea de sprijin prin numirea persoanelor loiale în funcții de conducere și implementarea unor politici educaționale care servesc propriilor agende.
În România depolitizarea educației se realizează exclusiv pe hârtie și „pe sticlă”, locuri în care depolitizarea s-a realizat de nenumărate ori: s-au făcut promisiuni solemne în presă, s-au oferit garanții aparent solide, s-au conceput documente cu nume sonor etc. Un exemplu de promisiune neonorată este alocarea de 6% din PIB pentru învățământ asumată prin Pactul pentru Educație din anul 2008; deși a fost semnat de toate partidele politice, procentul de finanțare promis nu a fost niciodată atins. Cu toate că presa este fascinată în principal de nume și cifre, înțelegerea profundă a mecanismelor specifice precum și deplina conștientizare a consecințelor nefaste asupra societății și educației sunt deziderate majore ale redactării prezentului document.
În mod indubitabil lipsa de atitudine împotriva politizării dăunează Educației. Trebuie să le amintim mereu celor de la conducerea inspectoratelor școlare sau altor instituții educaționale cu conduceri numite pe criterii nemeritocratice că nu competența, realizările meritocratice, valoarea demonstrată în sistemul de învățământ, rezultatele excepționale, dedicarea către profesie, performanța atinsă sau impecabilul CV profesional i-au propulsat în funcțiile pe care le dețin vremelnic, ci tovărășiile politice, fârtățiile de partid, jocurile de culise, relațiile personale și apartenența la grupuri de influență și interese. Indubitabil, politizarea este cancerul educației românești. Cu toate acestea refuzăm evidentul diagnostic și nici măcar nu aducem în discuție un posibil tratament. Ne disipăm eforturile din sfera Educației ignorând chestiuni fundamentale. Din acest motiv, generații întregi de elevi sunt private de educație de bună calitate și expuși unui tip de învățământ cu carențe majore, învățământ care furnizează probabil cel mai mare procent de analfabetism funcțional din Europa. În loc să bage capul în pământ de rușine și să reformeze sistemul eșuat din temelii, mai marii din educație mențin din rațiuni egoiste gradul de politizare și insucces.
Ign
În România învătământul gratuit este un deziderat, nu o realitate: politizarea generalizată a învățământului oferă protecție și clientelă industriei meditațiilor, relevând o adevărată școală paralelă la care apelează – pe sume consistente – sute de mii de părinți. Toate acestea se întâmplă sub ochii îngăduitori ai statului, incapabil sau nedoritor de politici remediale serioase, puse la dispoziție gratuit celor în nevoie. Mai mult, din motive pur electorale care au legătură cu numărul ridicat de posibili alegători din zona didactică preuniversitară (peste două sute de mii), statul manifestă în mod culpabil o toleranță crescută față de nefiscalizarea meditațiilor oferite de profesori. Dezinteresul pentru creșterea calității actului educațional, cauză care generează nevoia de meditații, este evident la nivel de management de sistem, principalele preocupări ale decidenților din minister și inspectorate focusându-se pe conservarea privilegilor și întărirea controlului politic. Din aceste considerente neasumarea, ascunderea problemelor precum și tolerarea abuzurilor și derapajelor au devenit cutume educaționale, în mod cinic și tradițional mai importantă fiind protejarea imaginii conducerii numite politic decât protejarea intereselor elevilor sau profesorilor.
Menirea prezentei analize este sensibilizarea publicului și a comunității educaționale din România cu privire la impactul nefast al politizării asupra calității educației și conștientizarea necesității depolitizării sistemului educațional. Depolitizarea reală implică o reproiectare de sistem și o refundamentare a acestuia pe principii educaționale solide, existența mișcătoarelor nisipuri politice nu poate garanta o fundație durabilă. De peste trei decenii România se încăpățânează să își poziționeze în mod nefericit sistemul de învățământ la punctul de întâlnire al unor active plăci tectonice politice.
Un posibil antidot pentru reducerea gradului de politizare ar fi crearea unor autorități independente pentru gestionarea sistemului educațional, care să nu fie influențate de frecventele schimbări politice și să aibă autonomie în luarea deciziilor, însă acest deziderat nu poate fi atins fără un consens în lumea politică. Din nefericire la acest moment România se află la ani lumină de un astfel de deznodământ, direcția în care se mișcă lucrurile fiind în sensul amplificării controlului politic, nicidecum în direcția renunțării totale la el. Lipsa voinței statale este singura care stă în calea unei depolitizări reale, instrumente eficiente de depolitizare fiind ușor de adoptat și utilizat ulterior. Dintre acestea sunt de amintit:
· organizarea de concursuri publice, cu evaluatori independenți, bazate pe criterii obiective și transparente, pentru ocuparea funcțiilor de director, inspector școlar general etc
· introducerea unor mecanisme independente de audit și monitorizare (pentru a asigura transparența și responsabilitatea deciziilor luate)
· implementarea unor sancțiuni stricte, cu rol de descurajare, pentru cei care folosesc influența politică pentru a obține beneficii personale în cadrul sistemului educațional
· includerea activă, reală, a părinților, profesorilor și comunității în procesele decizionale legate de educație, implicarea lor inclusiv în procesul de selecție (pentru a reduce influențele externe și a asigura că deciziile sunt în interesul elevilor) etc
· creșterea autonomiei școlilor în procesul de selecție a directorilor, permițând consiliilor de administrație ale școlilor să aibă un rol mai activ în numirea și evaluarea acestora
· stabilirea unor standarde clare și reglementări stricte pentru toate funcțiile de conducere din sfera educației în scopul prevenirii influențelor politice și al asigurării un proces echitabil, meritocratic
Asociația pentru Depolitizarea Educației atrage atenția asupra faptului că Educația nu este o vacă de muls, nu este menită a fi sursă de beneficii și privilegii pentru grupuri sau indivizi, ci este coloana vertebrală a unei societăți democratice, coloană care nu își permite să fie strâmbă. În România educația este folosită pe scară largă ca instrument politic și de îndoctrinare. În școlile cu directori numiți politic de către inspectorii numiți politic, funcționează un tip de protecție de tip impunitate, un „spate politic” de netolerat în 2024. Din cauza acestui fenomen sesizarea neconformităților este adesea abandonată, părinții nefiind încurajați să urmeze căile legale de acțiune atunci când identifică probleme educaționale evidente. Indirect, politizarea învățământului românesc generează o cultură a resemnării în fața derapajelor, abuzurilor sau discriminărilor și propune un sistem strâmb de valori cu valențe feudale.
Istoria postdecembristă ne arată că există o adevărată schemă consacrată prin care politizarea este menținută cu orice riscuri sau costuri. O situație relevantă, ca o radiografie de sistem, pentru starea politizării educației este faptul că de când actualul ministru a preluat conducerea Ministerului Educației, nu au mai fost organizate concursuri pentru ocuparea funcțiilor de conducere din unitățile de învățământ preuniversitar de stat; pe hârtie următoarele concursuri sunt amânate pentru anul viitor, cu șanse mari de amânare ulterioară, conform tristei istorii din domeniu. De fiecare dată când este numit un nou ministru al educației, la nivel național componența conducerii inspectoratelor se modifică în mod consistent, cu influențe asupra conducerii unităților de învățământ din întreaga țară. Schimbările peste noapte ale unor directori performanți de școli oglindesc o cultură a interesului de grup, opusă interesului public. Este intolerabil ca în anul 2024 școala publică să funcționeze ca o extensie de partid. În „România educată” în mod paradoxal cei aleși să conducă Educația nu sunt selectați din rândul performerilor educației, carnetul potrivit de partid rămâne cel mai bun CV.
Efectele devastatoare ale politizării educației sunt cunoscute și acceptate de la cele mai înalte niveluri decizionale naționale. Un stat puternic se poate fonda exclusiv pe un sistem educațional meritocratic, predictibil, solid, corect, echitabil. Nu discutăm despre naivitate, despre necunoaștere sau despre bune intenții, ci despre sacrificarea intereselor elevilor pentru interese obscure, nelegitime și antieducaționale. Nu întâmplător la acest moment nu avem autorități naționale care să monitorizeze sau combată politizarea învățământului. În România anului 2024 parazitarea/politizarea educației este o alegere a statului român. O alegere strategică, deliberată și planificată, luată de către factorii de decizie politică cu un scop clar și pe termen lung, cu consecințe profunde și costisitoare pentru țară.
