Un român în vizită la NASA

Evenimentul NASA Social: lansarea rachetei Atlas 5 cu satelitul TDRS-K

de Mircea Goia     

Se anunţa o zi senină în 28 Ianuarie 1986 în Titusville (Florida), deşi în noaptea de dinainte fusese un frig neobişnuit pentru această perioadă, frig adus de un front de aer rece din Canada. Atât de frig încât gheaţa şi-a făcut apariţia pe structuri, lacuri, maşini şi pe stradă, făcând că totul să se mişte mai greu şi mai alunecos în acea dimineaţă. Nu sunt multe zile ca acestea în Florida, locul unde soarele şi căldura e la ea acasă chiar şi iarna, dar când sunt atunci intră în istoria locurilor. 

30 km de Titusville, la Cape Canaveral (parte a centrului spaţial Kennedy), aşezată vertical pe rampa de lansare cu numărul 39 trona naveta Challenger, pregătită pentru a-şi lua zborul în a 25a misiune în cadrul programului navetelor spaţiale americane început în 1981 cu zborul inaugural a navetei Columbia. Gheaţa formată pe structura de lansare şi chiar pe cele două rachete ajutătoare nu era îngrijorătoare, decât doar eventual pentru inginerii care au lucrat la ele. Totul părea perfect. 

Philip Metzger, proaspăt angajat la NASA ca inginer de sistem lucrând la navigaţie şi comunicaţie în cadrul programul navetei spaţiale, aştepta nerăbdător lansarea programată pentru ora 11:38 dimineaţa. 

Echipaj Challenger

Dezastrul a stopat programul spaţial american pentru doi ani, timp în care s-au făcut anchete, s-au tras concluzii şi s-au făcut îmbunătăţiri în construcţia celor două rachete cu combustibil solid ataşate navetei spaţiale (acolo a fost cauza accidentului, combinat cu frigul extrem care a făcut ca unele din inelele de cauciuc care etansau îmbinările segmetelor rachetelor să se rigidizeze foarte tare, nemaifiind maleabile, şi permiţând gazelor fierbinţi să scape în lateral şi să perforeze rezervorul principal al navetei, aruncând totul în aer).  

Copil fiind, îmi amintesc anunţul dezastrului transmis la radio în România. Eu însumi fiind pasionat de astronomie, astronautică nu mi-a venit să cred că aşa ceva s-a putut întâmpla. A fost primul dezastru spaţial de care am auzit în timpul vieţii mele şi, din păcate, nu şi ultimul. 

NASA – trecut şi prezent

Explorarea spaţială e periculoasă, chiar mai periculoasă de cum a fost explorarea mărilor şi oceanelor cu sute de ani înainte. Alţi astronauţi şi cosmonauţi s-au sacrificat înaintea celor de pe Challenger făcând posibilă perfecţionarea mijloacelor de transport spaţiale atât de mult încât la ora actuală lansările în cosmos (cu sau fără încărcătură umană) au o rată de succes de 95%-97%. 

Încă de la înfiinţarea ei, NASA (agenţia spaţială de stat americană) a fost în fruntea zborurilor şi explorării spaţiale, alături şi concurând cu agenţia spaţială de stat sovietică (acum rusească).

De-a lungul anilor, NASA a avut numeroase realizări culminând cu aselenizarea primului om pe Lună, o împlinire neegalată până în prezent.

Alte realizări se numesc prima staţie spaţială orbitală Skylab, prima vizită a unei planete pe orbita ei (Mariner 2 în jurul lui Venus), prima aterizare cu succes pe o planetă (Viking 1 pe Marte), prima vizită a lui Jupiter (Pioneer 10) şi a lui Saturn (Pioneer 11), primele vehicule spaţiale reutilizabile (navetele spaţiale), sondele spaţiale Voyager (mesagerii noştri, mesajele noastră „în sticlă” care navighează acum dincolo de hotarele sistemul solar), telescopul spaţial Hubble (care de 20 de ani scanează cosmosul descifrându-i multe din secrete), parte din actuala staţia spaţială internaţională ISS, misiunile robotice spre Jupiter (Galileo) şi Saturn (Cassini-Huygens), misiunile marţiene culminând cu recentul Mars Science Laboratory (şi roverul Curiosity, cel mai mare vehicul care a aterizat pe Marte până acum), misiunea spre Mercur (Messenger) şi spre Pluto (New Horizons – care e în drum spre planetă).

Chiar şi pe vremea comunismului realizările agenţiei spaţiale americane erau destul de prezente în presa românească, în revistele şi ziarele de ştiinţă şi tehnică. Din câte îmi aduc aminte erau mai prezente chiar decât realizările rivalilor lor, agenţia spaţială sovietică, ceea ce nu era de mirare având în vedere răcirea oarecum a relaţiilor regimului ceauşist faţă de cel sovietic. Colecţionam tăieturi din aceste publicaţii, fiind pasionat de asta.  

La vârsta copilăriei totul pare realizabil, toţi băieţii voiau să devină piloţi sau astronauţi (spre deosebire de azi când toţi doresc să devină bogaţi). Era o pasiune care ardea în mine, dar ştiam în adâncul meu că nu va deveni niciodată realitate. Trebuia să mă mulţumesc cu a construi rachetomodele şi atât.   

Anii au trecut. Am început să lucrez într-un domeniu care avea legătură cu ştiinţa şi tehnica: computerele şi Internetul. Printr-un noroc (la propriu), am ajuns să locuiesc în Statele Unite. 

Internetul a schimbat modul în care oamenii interacţionează între ei la nivel personal dar şi modul în care entităţile (private sau publice) interacţionează între ele şi cu oamenii. 

Unele din aceste entităţi deja existente se adaptează mai greu, altele mai rapid.  Una din ele, entitate guvernamentală, care s-a adaptat destul de rapid este însăşi NASA. Agenţia americană a înţeles puterea de comunicare prin Internet, posibilitatea de a ţine legătură direct cu oamenii care sunt pasionaţi de explorarea spaţială. 

Pentru a putea realiza acest lucru agenţia a înfiinţat propriul departament de social media, prin care organizează evenimente în care sunt invitaţi oameni activi în social media şi pasionaţi de astronautică. 

NASA Social

Departamentul a intrat în al patrulea an de activitate, primele evenimente fiind cunoscute ca NASA Tweetup (având legătură cu Twitter, unde mulţi dintre cei invitaţi aveau/au activitate). 

Evenimentele au evoluat, cei invitaţi fiind activi nu doar pe Twitter dar şi pe Facebook sau Google Plus. Numărul celor invitaţi au crescut continuu, cum au crescut şi numărul aplicanţilor (sunt anumite condiţii pentru acceptare, printre ele fiind ca invitaţii să fie destul de activi pe social media şi să fie cetăţeni americani). 

 La unul din aceste evenimente am fost şi eu selectat să particip, şi anume la lansarea unui nou satelit de comunicaţii numit TDRS-K, lansare efectuată cu o rachetă Atlas 5 de la principala bază spaţială Cape Canaveral (aparţinând de Kennedy Space Center, Florida). 

Visul meu de mic copil de a deveni astronaut a alunecat demult pe toboganul uitării, dar o dorinţă tot mai aveam: de a asista live la o lansare de rachetă cosmică. Să fiu acolo, aproape de ea când motoarele încep să huruie şi să zguduie aerul din jur. Pentru unii, condusul unui Lamborghini e visul suprem. Pentru mine Lamborghini-ul avea nume gen Saturn 5, Soyuz, naveta spaţială, Apollo, Gemini, Voyager, Skylab, Saliut, etc.

Odată cu selectarea mea pentru a participa la acest eveniment organizat de NASA Social, dorinţa mea începea să prindă contur (în jur de 600 de aplicanţi, 60-70 de aleşi dintre care în jur de 50 de oameni au participat efectiv). 

După o călătorie de câteva ore cu avionul am ajuns în Titusville (Florida), orăşel de 40,000 locuitori şi un fel de Star City rusesc al americanilor unde toată lumea vorbeşte de rachete şi explorarea spaţială. Poate fi comparat cu Silicon Valley (centrul tehnologiei americane) sau Hollywood (centrul cinematografic al aceloraşi americani). 

După ce am avut o prima cină cu unii din membrii grupului, a doua zi ne-am întâlnit cu toţii la sediul centrului spaţial Kennedy (Kennedy Space Center) unde am avut ocazia să ne cunoaştem între noi şi să cunoaştem şi organizatorii din partea NASA şi în special Jason Townsend, care a fost coordonatorul principal (asta după ce ne-am luat permisele de intrare).

Intrând în complexul şi, parţial parc de distracţii, Kennedy Space Center Visitor Complex vizitatorul  întâmpinat de rachetele NASA ale anilor ’50-’60-’70 care sunt adunate într-un parc numit Rocket Garden unde se odihnesc „bunicii” pe nume Redstone, Atlas (model vechi), Titan, Saturn 1B. 

Aici am avut o conferinţa de presă transmisă în direct şi pe Internet la NASA TV. Au fost mai mulţi vorbitori din staff-ul agenţiei unde ni s-au dat informaţii despre noul satelit de telecomunicaţii care va fi lansat curând (la ora articolului satelitul este deja în orbită), despre racheta purtătoare, despre alte programe ale NASA inclusiv despre programul SLS (Space Launch System) înlocuitorul programul navetelor spaţiale (care au fost retrase din serviciu recent) şi despre viitorul NASA în general, mai ales acum că industria privată spaţială ia avânt. 

Atlas 5 şi satelitul de comunicaţii şi date TDRS-K 

Satelitul lansat pe 30 Ianuarie, numit TDRS-K şi având o masă de 3.4 tone, este o importantă piesă din constelaţia de sateliţi de telecomunicaţii ai NASA (TDRS – Tracking and Data Relay Satellite) care ajută agenţia în a ţine legătura între  diferitele locaţii, programe, vehicule ale NASA.  

De exemplu, comunicaţiile între staţiile de la sol şi alte vehicule aflate în spaţiu ale NASA (fie că sunt sonde spaţiale care vizitează Marte, Mercur, Jupiter, fie că sunt instrumente de observaţie aflate în orbită cum e telescopul Hubble sau viitorul James Webb, fie care este staţia spaţială internaţională ISS) trec prin aceşti sateliţi de telecomunicaţii. Ori de câte ori se lansează o rachetă comunicaţia între ea şi sol trece prin aceşti sateliţi.  

Înainte de a avea această constelaţie de sateliţi, NASA dispunea de baze terestre aflate în mai multe locaţii de pe Pământ, unele locaţii fiind destul de periculoase prin instabilitatea politică a locurilor. 

Practic, fără această centură de sateliţi aflaţi în poziţie geosincronă (punct fix) deasupra Pământului la o înălţime de 35.700 km NASA nu ar mai putea comunica şi primi date eficient cu alte vehicule spaţiale. Sistemul TDRS este coloana vertebrală din punct de vedere al comunicaţiilor pe care NASA se sprijină în misiunile actuale şi viitoare. 

Noul satelit TDRS-K lansat înlocuieşte alţi sateliţi ai sistemului care sunt în serviciu de peste 25 de ani, fiind echipat cu instrumente moderne de comunicaţie şi redirecţionare de date. 

Până acum, 10 sateliţi au fost lansaţi în cadrul programului TDRS dar unul din ei a fost distrus în dezastrul navetei spaţiale Challenger prezentat mai sus. 

În unele lansări ale NASA este folosită racheta Atlas 5, care este fabricată de un joint-venture între Lockheed-Martin şi Boeing (numit United Launch Alliance – ULA).  

 Atlas 5 este o rachetă în două trepte extrem de fiabilă (100% rata de succes), având prima treaptă dotată cu motoare ruseşti RD-180 (construite în Rusia), şi a doua treaptă (numită Centaur) dotată cu motoare americane RL10. 

 Dimensiunile medii ale rachetelor Atlas 5 sunt de 58 m înălţime, 3.80 m diametru (încărcătura utilă poate avea şi 4-5 m diametru) şi 334 tone în greutate. 

 Racheta este capabilă în a plasa încărcături utile având între 9-29 tone în orbita joasă a Pământului (sub 2000 km înălţime) sau 4.7-13 tone în orbită geosincronă (35.700 km înălţime). 

Câteva din misiunile care au utilizat racheta Atlas 5 pentru lansare sunt „Mars Reconnaissance Orbiter” (sonda de explorare a planetei Marte din orbită), „Juno” (sonda spaţială care va deveni un satelit a lui Jupiter şi-l va explora din orbită) „New Horizons” (sonda spaţială acum în drum spre Pluto), sondele „Van Allen” (studierea centurilor de radiaţii din jurul Pământului numite Van Allen) precum şi celebra misiune numită „Mars Science Labboratory” care a pus pe planeta Marte cel mai mare robot de până acum (1 tonă) cu numele de „Curiosity” (aterizarea robotul a fost transmisă live de multe canale de televiziune în cadrul aşa-numitei „7 minute de teroare”). 

Fiind una din cele mai de succes rachete americane, Atlas 5 va fi utilizată în continuare în programele NASA cât şi a partenerilor ei. 

 Pentru că tocmai acesta a fost scopul principal al invitării noastre la NASA am fost duşi să vedem racheta Atlas 5 în carne şi oase chiar pe rampa de lansare (privilegiu de care nu au parte mulţi). 

Trebuie să recunosc că eram ca acei fani care aşteaptă o viaţă întreagă să-şi vadă idolul de la câţiva metri. Pe măsură ce mă apropiam de rachetă începeam să tremur de emoţie. Câteva minute după ce m-am dat jos din autobuz am privit cu uimire şi plăcere. Toată copilăria mea, repet, am dorit să văd de aproape un utilaj din acesta  iar acum eram la câţiva zeci de metri de el. Ca bonus, aveam să văd utilajul în acţiune în seara ultimei zile a evenimentului organizat de NASA Social. Utilaj nu înseamnă că sunt doar bucăţi de metal şi combustibil. Oameni cu aceeaşi pasiunea ca a mea (poate chiar mai mare) şi care şi-au dedicat viaţa domeniului au lucrat ca să-l aducă la viaţă, oameni care au pus şi pun suflet în ceea ce fac. Oameni care se consideră norocoşi că pot face asta iar eu nu-i pot decât invidia. 

Am fost duşi şi în sala de unde se controla racheta şi lansarea ei, de unde se aude „3,2,1…and we have lift-off!”. La ora aceea doar câţiva erau de serviciu, dar în momentul lansării sala e de obicei plină cu oameni fiecare având grijă că bucăţica lui să funcţioneze la parametrii normali în aşa fel încât totul să fie perfect la momentul 0. 

Muzeul navetei Atlantis, VAB/rampa de lansare 39 şi muzeul astronauţilor 

Centrul Spaţial Kennedy găzduieşte, de asemenea, şi una din navetele spaţiale americane care au fost scoase din uz anul trecut:  Atlantis. Atlantis a fost şi cea care a efectuat ultimul zbor care a încheiat programul american Space Shuttle început în 1981 cu zborul navetei Columbia. 

 Dacă naveta Columbia, prima navetă care a zburat, nu s-ar fi dezintegrat la reintrarea în atmosferă în 2003 (ucigând toţi şapte membri ai echipajului şi fiind al doilea dezastru în care au fost implicate navetele spaţiale) probabil că ea ar fi avut onoarea de a încheia acest program american. 

   Fiind ultima care a zburat, Atlantis s-a bucurat de onoarea a avea construită o clădire-muzeu numai pentru ea, asta insemnad că acea clădire e acum în construcţie în jurul navetei. Odată terminată clădirea, naveta nu va mai putea fi scoasă de acolo şi va fi expusă publicului vizitator începând din această vară. Atlantis nici măcar nu a fost curăţată (cum s-a procedat cu celelalte navete), va fi expusă exact cum a aterizat venind din spaţiu.  

   Pentru a putea fi pregătite de zbor navetele erau găzduite şi montate pe rachetele ajutătoare (SRB) în clădirea aşa-numită VAB (Vehicle Assembly Building) – la NASA toată lumea foloseşte prescurtări. În această clădire, care e una din cele mai mari din lume ca volum (3,664,883 metri cubi la o înălţime de 163 metri), erau aduse navetele şi asamblate împreună cu rezervorul principal şi cu cele două rachete ajutătoare cu combustibil solid (la treaba asta sunt folosite macarale capabile de a ridica 250 tone fiecare). Pe vremuri tot aici au fost asamblate rachetele Saturn 5 care au transportat oamenii pe Lună. 

 Clădirea e imensă, nu doar privită din exterior dar şi în interior fiind. E atât de imensă încât are propria „climă” în interiorul ei, norişori de ploaie formându-se în părţile superioare ale clădirii în zilele foarte umede. 

Aproape de VAB este amplasată rampa de lansare 39 de unde îşi luau zborul navetele spaţiale. Ele erau transportate de la VAB către rampă cu ajutorul unor vehicule-tractoare pe şenile, aşa-numitele „crawlere”, cele mai mari vehicule de transport pe uscat din lume (cântăresc 2700 tone fiecare, au două motoare pe motorină de 2.750 cai-putere cu 16 cilindri fiecare + încă două motoare electrice de 1.000 cai putere).  

 Nu ne-am apropiat mult de acea rampă de lansare, dar în schimb gazdele ne-au dus la noua rampă de lansare care acum e pregătită pentru noul sistem de transport spaţial pe care îl va avea NASA şi care va înlocui navetele spaţiale: SLS (Space Launch System), care va fi asemănător oarecum cu racheta Saturn 5 din trecut, doar că mai puternică şi mai modernă. 

 Aici am fost poftiţi chiar până în vârful rampei de lansare (am urcat cu ajutorul unui lift), de unde priveliştea îţi tăia respiraţia (şi la propriu, pentru că vântul era destul de puternic). 

După ce am asistat la prezentul agenţiei, a venit timpul să aflăm şi despre istoria NASA iar pentru asta am fost invitaţi să explorăm muzeul „United States Astronaut Hall of Fame” din cadrul complexului Kennedy şi în care figurează cea mai mare colecţie de memorabilia/obiecte personale ale astronauţilor care au participat în trecut la programele NASA. Obiectele personale sau echipamentele care au fost utilizate în diferite misiuni de Neil Armstrong, Buzz Aldrin, James Lovell, Sally Ride, Alan Shephard, John Glenn cât şi a altor astronauţi (62 în total) au trezit amintiri pentru unii din grup care erau mai în vârstă şi au prins acele vremuri, cât şi admiraţie din partea celor mai tineri care au citit despre perioada aceea.  

Timp de un deceniu Philip Metzger a făcut parte din echipa care pregătea lansarea navetelor spaţiale. De fiecare dată când naveta îşi luă zborul emoţiile pre şi post-lansare nu-i dădeau pace lui şi echipei. Nici o lansare nu era considerată o rutină, mai ales după dezastrul Challenger. 

Când programul staţiei spaţiale internaţionale ISS a prins contur Philip a făcut o schimbare de carieră: în 1995 a trecut în echipa care testa şi asambla elemente ale staţiei spaţiale înainte de lansare pe orbită. Unul din evenimentele cele mai importante din această perioadă a fost un test numit „Multi-Element Integrated Test”, considerat cel mai mare test aero din istorie şi care a durat câteva luni de zile, 24/7 (au pus împreună secţiuni ale staţiei spaţiale şi le-au testat ca şi cum ar fi operat în spaţiu a€“ ca o comparaţie, staţia spaţială are dimensiunile unui stadion de fotbal american). 

„Granular Mechanics and Regolith Operations Lab” din cadrul SwampWorks

Cum NASA are mai multe programe care se desfăşoară în acelaşi timp, după ce a terminat cu munca principală la staţia spaţială internaţională (în 2002) Philip şi-a luat doctoratul în fizica materialelor granulare cu gând să între în echipele care se ocupau cu explorarea lunară şi marţiană care sunt unele din direcţiile principale ale NASA după retragerea din exploatare a navetelor spaţiale. 

Mai târziu el a fondat, în cadrul NASA, laboratorul „Granular Mechanics and Regolith Operations Lab” (mecanică granulară şi operaţiuni pe regolith – regolith-ul fiind un strat de sol, praf, roci mărunţite care acoperă rocile mari solide şi care strat se găseşte pe Pământ, Lună, Marte, unii asteroizi cât şi pe alte planete). 

Acest laborator a fost unul din cele vizitate de noi a doua zi la NASA.  

Laboratorul lui Philip face parte din aşa numitul complex „Swamp Works” (analogie cu laboratoarele „Skunk Works”, laboratoare secrete ale firmei Lockheed-Martin de unde au ieşit super-avioanele SR-71 Blackbird, avioanele de spionaj U-2, avioanele invizibile F-117 Nighthawk şi F-22 Raptor, etc). 

 În complexul „Swamp Works” NASA se pregăteşte pentru viitor. Scopul principal este de a explora şi utiliza resursele naturale ale sistemului solar, fie că e apă, metale, minerale şi altele. 

 Dacă omenirea intenţionează să se stabilească pe alte planete ea va trebui să înveţe cum să exploateze aceste resurse la faţa locului (ar fi cu mult prea costisitor ca aceste resurse să fie trimise de pe Pământ în mod regulat). 

 Echipa lui Philip lucrează la un robot prototip care ar putea excava materialul lunar (roci, regolith şi gheaţă) şi apoi să-l folosească în construirea de terasamente, drumuri, locuri de aterizare. 

 Alte echipe lucrează la unele prototipuri de tehnologii care nu ar permite prafului lunar sau marţian să se depună pe anumite echipamente (mai ales electronice) şi să le deterioreze, sau la unele prototipuri de instrumente care permite detectarea apei în regolith-ul de la polii lunari. 

Aceste cercetări vin şi în contextul în care preşedintele Obama a trasat una din direcţiile NASA şi anume exploatarea resurselor găsite pe unii asteroizi în jurul anilor 2025 cât şi trimiterea de oameni pe sau în apropiere de Marte în jurul 2030. 

Explorarea spaţială privată ia avânt 

Dar NASA nu e singură care vizează aceste resurse naturale din spaţiu. 

Au apărut câteva companii private care intenţionează şi ele să facă asta (deocamdată la nivel de proiect/viziune/prototip). 

Una din ele se numeşte „Planetary Resources” şi are ca fondatori pe Peter Diamandis (iniţiatorul Google X Prize) şi Chris Lewicki (fost angajat al NASA). Această companie are şi o listă de investitori de renume: Larry Page (fondatorul Google), Eric Schmidt (fost preşedinte al Google), James Cameron (regizor), Ross Perot (miliardar), Charles Simonyi (fost arhitect software şi executiv al Microsoft). 

Scopul firmei e de a dezvolta o industrie robotizată de exploatare a resurselor aflate în asteroizi. Cineva spunea că această companie ar putea deveni în viitor prima companie a cărei valoare să depăşească un trilion de dolari (Apple şi Exxon sunt acum cele mai valoroase, fiecare fiind evaluate la peste 500 miliarde dolari). 

Cealaltă companie minieră este „Deep Space Industries” care practic încearcă să se ocupe cam de acelaşi lucru: extracţia robotizată de resurse din asteroizi şi planete. 

Aceste companii au de unde recruta talent şi anume de la NASA, în principal. Companiile nu vor fi neapărat un concurent al agenţiei ci mai degrabă partenere. Nu ar fi prima oară când NASA cooperează cu firme comerciale în explorarea şi exploatarea spaţiului. Multe din componentele utilizate de organizaţie în programele ei sunt de fabricaţie privată (Lockheed-Martin, Boeing fiind unii din furnizorii tradiţionali). Orbital Sciences, SpaceX, Bigelow Aerospace şi Blue Origin sunt alte companii private mai noi care au contracte de colaborare cu agenţia americană (SpaceX deja a făcut un transport de materiale în numele ei către staţia spaţială internaţională).

 Când se va retrage de la NASA (pensionare), Philip Metzger a menţionat că sectorul privat va fi o direcţie în care îşi va îndrepta atenţia. Un om cu pasiunea lui rareori va sta pe prispa casei aşteptând să treacă zilele. 

 Am scris în trecut un articol despre explorarea spaţială privată. 

Români participanţi la o competiţia Lunabotics a NASA

 În cariera lui la NASA Philip a apucat să cunoască şi câţiva tineri români care au concurat în competiţia Lunabotics Mining Competition în echipa Coandă anul trecut. Echipa Coandă (de la Politehnica Bucureşti) a fost singura participantă din Europa (din 40 de echipe internaţionale). 

 Competiţia Lunabotics este o competiţie la nivel de universitate, având intenţia de a pentru a încuraja studenţii din ştiinţă, tehnologie, inginerie şi matematică să formeze echipe şi care să încerce să dezvolte concepte şi chiar prototipuri inovatoare în excavarea şi exploatarea solului lunar. Provocarea e ca studenţii să poată construi un prototip, numit Lunabot, care să excaveze şi depoziteze un minim de 10 kg de material lunar (simulat) în 10 minute (mai sunt şi alţi factori luaţi în considerare, ca de exemplu toleranţa la praf, modurile de comunicare, masa vehiculului, energia cerută pentru a funcţiona şi autonomia). 

NASA va beneficia direct de cele mai reuşite idei iar echipele câştigatoare vor beneficia de premii în burse şcolare precum şi invitaţii la lansări de rachete. 

Părerea lui Philip despre echipa românească a fost una excelentă.  În cuvintele lui: 

 The students were fantastic:  enthusiastic, creative, determined.  They were the only team from Europe. Their lunabot was extremely unique and creative, unike any other one in the competition.  Coming to Lunabotics from outside the United States is challenging because the students not only had to develop the robotic mining robot, they also had to deal with compatibility of electrical connectors and computer systems, travel visas and passports, shipping, raising the extra funding needed for travel and shipping, and so on.   

Every team that manages to get to Lunabotics with a working robot has already accomplished a major victory, but to also overcome these other challenges is proof that they are a very hardworking and determined team.  The students who build lunabots are helping humanity discover how to use the resources of our solar system, which are billions of times more vast than what we have available on the Earth. 

Aş fi dorit să găsesc şi români care lucrează la Kennedy Space Center din Florida pentru a le lua şi lor un interviu (nu numai lui Philip), dar, din păcate, nu am reuşit să găsesc nici unul. Cei cu care am reuşit să vorbesc totuşi, lucrează în alte locaţii ale NASA (printre ele, Jet Propulsion Laboratory în California). 

Lansarea Atlas 5/TDRS-K

„Go Atlas!„…”Go TDRS-K!„…”T-15 seconds…5,4,3,2,1… and lift-off of the Atlas 5 rocket with TDRS-K, enhancing and improving the capability of space-based tracking.”   

Iniţial, zgomotul pornirii motoarelor rachetei nu s-a auzit foarte tare în locul unde am fost duşi pentru vizualizarea lansării (approximativ 8 km distanţă), în schimb lumea a început să entuziasmeze ca la un meci de fotbal. Mulţi au fost pregătiţi cu camerele de filmat şi fotografiat, alţii au luat loc la tribună şi pur şi simplu admirau înălţarea rachetei către cer. NASA TV a filmat şi ea, şi mai apoi a luat interviuri participanţilor. 

Pe măsură ce racheta se înălţa zgomotul şi vibraţiile au început să se facă simţite şi la noi, la un moment dat totul fiind foarte intens (închipuiţi-vă tipul de zgomot pe care-l face un aparat de sudură pe acetilenă şi oxigen sau un aparat din acela pe gaz de butelie cu care se mai pârlesc porcii de Crăciun, dar zgomot amplificat de mii de ori, mai ales după ce racheta a depăşit viteza sunetului). 

După ani de zile în care am visat un aşa moment, acum îl trăiam.  

 „€œNu…nu am cuvinte, nu am cuvinte ca să descriu…poezie…ar fi trebuit să trimită un poet…atât de frumos..”, după cum spunea dr. Ellie Arroway, personajul din filmul „€œContact” (1997) în momentul când a luat contact cu civilizaţia extraterestră spre care a fost trimisă. 

Emoţiile m-au copleşit în aşa hal încât nu am mai fotografiat şi filmat prea mult, stiam că alţii o vor face mai bine ca mine (având şi aparatură mai performantă pentru noapte). 

Cu motoarele huruind, racheta s-a estompat în noapte iar odată cu aprinderea treptei a doua a devenit prea îndepărtată ca să mai putem vedea altceva decât o stea mai luminoasă în mişcare pe bolta cerească. Comentatorul ne ţinea la curent cu statusul ei iar după ce a intrat pe orbită, şi după ce NASA TV a luat câteva interviuri, ne-am adunat şi noi la autobuzele care ne aşteptau să ne ducă înapoi la centrul spaţial Kennedy unde avea să fie ultima noastră întâlnire ca grup. 

 De la lansare până la orbita joasă în jurul Pământului (sub 1.000 km) zborul a durat cam 7-8 minute, având o viteză de 8 km/s (viteza minim necesară pentru ca un obiect lansat de pe Pământ să atingă şi să rămână în orbită). A mai luat câteva zile de manevre şi porniri repetate ale motorului-rachetă al satelitului pentru ca TDRS-K să atingă orbita geosincronă de 35.000 km în jurul Pământului. Peste 6 luni satelitul de 3.4 tone va fi operaţional la întreaga capacitate şi e de aşteptat să rămână aşa cel puţin 15 ani. 

Activităţi NASA Social 

Nu s-a încheiat bine acest eveniment al NASA Social de pe 30 Ianuarie, că pe 10-11 Februarie a fost organizat altul, de data asta la baza Vandenberg din California, cu ocazia lansării unui nou satelit meteo-geologic din cadrul programului Landsat. În jur de 80 de persoane au fost selectate din peste 2000 de aplicanţi. 

Iar pe data de 20 Februarie este organizat încă un eveniment în care 150 de participanţi activi în social media sunt invitaţi la sediul NASA din Wasghinton DC să stea de vorbă în direct cu astronauţii de pe staţia spaţială internaţională. 

Pe 10 Martie NASA va participă şi la festivalul de film şi tehnologie SXSW din Austin, Texas, unul din cele mai populare festivaluri de gen din lume (unde intenţionez şi eu să fiu vizitator şi să mă întâlnesc cu un grup de români din România care vor avea o prezentare de tehnologie acolo). 

După cum se vede, echipa NASA Social este foarte activă pe acest front al popularizării ştiinţei şi tehnicii utilizând noile mijloace de comunicaţie disponibile care şi-au făcut apariţia odată cu raspindirea Internetului la scară mare. 

Viitorul NASA

Odată cu încheierea programului navetelor spaţiale, care era programul principal al agenţiei, NASA e în proces de reorientare a activităţii sale iar în acest proces are nevoie de mai multă atenţie şi sprijin din partea oamenilor şi asta pentru ca guvernul să aloce mai mulţi bani pentru explorarea spaţială. Participanţii la programele organizate de NASA Social pot ajuta în răspândirea mesajelor agenţiei. 

„€œViitorul agenţiei e strălucitor. Întrevăd o cooperare între Statele Unite şi alte naţiuni pentru a aduce sistemul solar în sferă umanităţii. Văd agenţia guvernamentală cooperând cu entităţile private, descoperind împreună noi modalităţi de a contribui la avansarea umanităţii pe calea spaţiului. Acestea sunt cele mai bune momente ale explorării spaţiale, cele care le trăim azi.„, spune Philip Metzger. 

NASA va continua să exploreze sistemul solar şi nu numai, dar treptat se va desprinde de activităţile de pe orbita joasă a Pământului, activităţi care vor fi preluate de noile entităţi private care vor deveni prestatori de servicii pentru agenţie. 

Viitorul NASA, aşa cum a fost trasat de administraţia Obama (cel puţin cel intermediar), va fi explorarea interplanetară, şi în special Marte şi asteroizii în următorii 20-30 de ani. Pentru aceasta se lucrează acum la un nou sistem lansator numit SLS (Space Launch System) care, împreună cu nava spaţială Orion, va fi racheta care în viitor va fi utilizată şi la lansarea astronauţilor către Marte. 

Unii susţin transformarea NASA dintr-o organizaţie inginerească, care construieşte, într-o organizaţie ştiinţifică, care cercetează. Ele se întrepătrund şi acum, dar ingineria domină iar cei ce susţin transformarea asta au argumentul că industria privată poate prelua sarcinile inginereşti ale NASA. Devenind o organizaţie mai mult ştiinţifică decât tehnică NASA ar putea probabil să caute mai eficient răspunsuri la întrebările a€œDe unde am venit?” şi a€œSuntem singuri în univers?”, întrebări care bântuie umanitatea de la începuturile ei.  

Dacă eventual această transformare se va realiza va lua ani şi ani de zile, probabil decade. 

Din cele ce am văzut la faţa locului cât şi învăţând din istoria NASA nu am nici o îndoială că aceste planuri se vor realiza. Eu sunt optimist. 

E adevărat, vor trece ani de zile până să vedem rezultatele, vor trebui duse multe lupte politice în interiorul guvernului şi Congresului din cauza bugetului şi obiectivelor. Deocamdată în interiorul NASA există o oarecare debusolare (da, administraţia actuală a trasat unele obiective interimare dar nu toţi sunt convinşi de fezabilitatea lor). Organizaţia nu e atât de focusată cum era în anii€™ ’60 când principalul obiectiv a fost Omul pe Luna. La ora actuală, agenţia nu are capabilitatea de a trimite astronauţi în spaţiu fără să apeleze la transportatori privaţi (SpaceX) sau cei străini (Rusia) dar şi alte programe care nu implică zboruri umane sunt ameninţate din cauza restricţiilor bugetare. 

 Bugetul e acelaşi de 10 ani (nu a crescut şi nici nu a scăzut), în timp ce numărul programelor NASA au variat şi variază mai mult decât în anii ‘€™60 ceea ce până la urmă a dus la o discrepanţa între buget şi ceea ce se poate executa cu el. 

 Putem face o comparaţie între bugetul NASA pe 2012 care a fost în jur de 17 miliarde dolari (în 1965 bugetul a fost de 35 miliarde) şi bugetul pentru cel mai scump program militar al SUA (şi din lume): avionul de vânătoare F-35 care a înghiţit până acum 396 miliarde dolari (din 2001). Câte nu s-ar face dacă NASA ar avea măcar un sfert din bugetul destinat acelui avion de vânătoare iar umanitatea va beneficia mai mult de pe urma realizărilor agenţiei (cum a făcut-o şi până acum). 

Agenţia este într-o perioadă de tranziţie iar eu sper că-şi va găsi direcţia mai devreme decât mai târziu. 

„€œParasind acum Luna, plecăm cum am venit şi, cu ajutorul lui D-zeu, ne vom reîntoarce, în pace şi speranţă pentru toată umanitatea. Drum bun, Apollo 17!”, au fost cuvintele rostite de ultimul om care a păşit pe lună, astronautul Eugene Cernan, în 1972. 

Cu siguranţă umanitatea se va întoarce pe Lună şi va explora şi Marte precum şi alte colţuri ale sistemului nostru solar. Convingerea mea, şi nu numai a mea, e că viitorul nostru pe termen lung este în spaţiul cosmic şi depinde numai de noi să ni-l făurim sau nu. 

Cât despre mine, sper să pot fi prezent la zborul inaugural al SLS care se prevede a avea loc în 2017 şi care va trimite nava spaţială Orion în jurul Lunii. Tot cu ajutorul lui NASA Social. (UPDATE: racheta SLS se prevede a fi lansata in 2021) 

Textul a fost publicat și în ziarul Adevărul, în anul 2013.